Aurel C. Popovici

Aurel C. Popovici
Aurel C. Popovici
Naţionalitate		român
Născut		4 octombrie 1863, Lugoj
Decedat		10 februarie 1917, Geneva
Ocupaţie		politolog, filosof

Aurel C. Popovici (n. 4 octombrie 1863, Lugoj – d. 10 februarie, 1917, Geneva), politolog şi filosof politic bănăţean, publicist, luptător pentru drepturile românilor din Imperiul austro-ungar, ideator al planului de federalizare a Imperiului austro-ungar pe baze naţionale. A efectuat studii în medicină, ştiinţe politice şi a avut o cultură enciclopedică. A lăsat o operă de filosofie politică originală. A fost promotor fără rezerve al naţiunii şi naţionalismului şi adversar al democraţiei bazate pe principiile Revoluţiei Franceze. Continuator al unor idei politice eminesciene, a promovat conservatorismul în cultura română şi exaltarea specificului naţional.

Biografie

Studiile

Aurel Constantin Popovici s-a născut la Lugoj la 4 octombrie 1863. A frecventat liceul la Lugoj, Beiuş şi Braşov, apoi s-a înscris la Facultatea de Medicină din Viena pe care a frecventat-o timp de trei ani. În 1888 se transferă la Universitatea din Graz, unde urmează cursurile de ştiinţe politice, pentru care manifestă un interes deosebit. Are o predilecţie remarcabilă pentru învăţarea limbilor străine: cunoştea limba greacă, latină, spaniolă, germană, franceză, engleză, maghiară şi italiană. Cunoaşterea atâtor limbi străine îi va fi de mare folos pentru a comunica cu reprezentanţii diferitelor naţionalităţi din Imperiu.

Replica

Încă din studenţie s-a aplecat către studiul situaţiei reale a românilor transilvăneni şi în special pe studiul naţiunii. Considera că analiza şi teoria trebuiau puse în practică în cauza proprie sale naţiuni. El a redactat „Replica la Răspunsul studenţilor maghiari. Memoriul studenţilor din România”. Ca urmare a acestui act, autorităţile maghiare i-au intentat proces şi l-au condamnat la patru ani de închisoare şi 500 de florini amendă”pentru aţâţare la ură contra unei naţionalităţi”. A fost ajutat de Valeriu Branişte să fugă în Austria, apoi în Italia şi în fine în România.

Activitatea în România

La Bucureşti a fost profesor suplinitor de limba germană şi de igienă la Seminarul Nifon şi la Şcoala de Război. A scris un manual de limba germană care avea să fie reeditat de mai multe ori. Este unul din cei patru fondatori ai Institutului de arte grafice și editura „Minerva”, fondat în 1898 şi unde a ocupat alternativ şi funcţiile de membru în Consiliul de Administraţie, consilier sau administrator delegat (la această poziţie renunţă în octombrie 1905). În 1899 înfiinţează şi conduce ziarul „România jună”. Între 1908 – 1909 a fost redactor şi director la revista „Sămănătorul”, editat de acelaşi institut Minerva.

Reîntoarcerea în Occident. Ultimii ani

Preocuparea sa pentru românii din Transilvania nu a încetat niciodată şi ca atare s-a reîntors în capitala austriacă în 1912. Acolo înfiinţase in 1905 ziarul „Gross-Oesterreichs” (Austria Mare), în care milita pentru acordarea independenţei fiecărei naţiuni în parte. El propunea o Austrie federativă ca soluţie la problema naţionalităţilor. Avea să câştige adeziunea Principelui Franz Ferdinand şi să devină un apropiat al acestuia. După o perioadă se reîntoarce temporar la Bucureşti şi profesează pentru o vreme. Din 1915 se stabileşte la Geneva. În anul 1916 scrie lucrarea „La question roumaine en transylvanie et en Hongrie” (Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria), care avea să fie tipărită după moartea sa. Cartea a fost folosită de delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris. El nu a mai apucat sfârşitul războiului întrucât a decedat la 10 februarie 1917 la Geneva.

Gândirea lui Aurel C. Popovici

Aurel C. Popovici a adus o contribuţie esenţială la cunoaşterea proceselor naţionale. A studiat amănunţit relaţia dintre cultură şi civilizaţie şi impactul ei cu naţionalul. A fost un excelent cunoscător al vieţii naţionale din cadrul Imperiului austro-ungar, a resorturilor intime care fac să se conserve şi să se perpetueze o naţiune în cadrul unui stat multietnic.

Concepţia sa originală de organizare politică a fost calificată drept conservatoare şi reacţionară, după cum el însuşi s-a autocaracterizat. Pornind de la studiul marilor puteri europene care constituiau un model de civilizaţie, el consideră că statele care se confruntă cu desăvârşirea unităţii statale nu pot decât să adopte o tactică conservatoare pentru a-şi putea păstra caracterul naţional în faţa naţiunilor dominante. Popovici analizează raportul dintre naţionalism şi democraţie şi valorifică ideile politice eminesciene pentru a dezvolta o proprie doctrină conservatoare.

Naţiunea

Concepţia sa despre naţiune este de asemenea originală. El consideră cu nu există „omenire”, ci numai „neamuri”, că naţiunea este o formă de comunitate naturală şi că raporturile individului cu statul sunt aspecte secundare. „Naţionalitatea unui popor e rangul său în lume, între popoare; e blazonul nobiliar al meritului său; al valorii sale din trecut şi prezent; e singura sa distincţiune faţă de alte familii naţionale, faţă de triburi, seminţii şi neamuri; e unica sa pavăză în lupta între popoare…e conştiinţa sa că e o naţiune, o entitate culturală proprie în varietatea omenirii, că nu-i o simplă cifră, un număr de indivizi, de fiinţe, de animale „sociale””. Naţionalismul în concepţia lui Popovici este o atitudine şi un mod de viaţă al unui neam.

Cultura şi civilizaţia

Cultura o apreciază ca reprezentând etnicul, naţionalul, pe când civilizaţia o consideră universală, echivalentă „omenirii”, deci unei abstracţii. El crede că doar cultura dă o notă de originalitate unui popor şi îi permite să îşi exprime propria identitate, pe când civilizaţia o vede ca distrugătoare a specificului naţional. Aşadar cultura este naţională, pe când civilizaţia, văzută prin conţinutul ei materialist, este mondială. Pornind de la aceste consideraţii el a formulat o critică acerbă la adresa civilizaţiei moderne, pe care o consideră lipsită de legăturile necesare cu contextele reale, concrete. El vede civilizaţia modernă afirmându-se prin utopii, prin teorii şi doctrine concepute de raţional, nu de ceea ce este real. Popovici nu crede că raţionalismul este incapabil să conducă concretul şi prin urmare critică „civilizaţia incultă” pentru neglijarea psihologiei etnice, a sufletului unui popor. În concluzie el crede că omul modern, occidental, este lipsit de cultură adevărată, este civilizat, dar incult, pentru că „civilizaţia materială a omorât sufletul din el”. Cât despre spaţiul românesc, consideră că civilizaţia sa modernă se reduce doar la importul de legi, inadecvate trebuinţelor reale ale poporului român, idee pe care o regăsim şi la Mihai Eminescu. Pe de altă parte Popovici analizează efectele particulare ale civilizaţiei, dar trage concluzii generalizatoare şi omite necesitatea împrumuturilor din alte civilizaţii.

Democraţia

Aurel C. Popovici a fost un adevărat critic al democraţiei, pe care o analizează strict în raport cu naţiunea şi mai ales raportând-o la situaţia românilor din Imperiul austro-ungar, de unde şi limitele evidente ale teoriei sale. El considera că un sistem politic trebuie să susţină naţionalismul şi statul naţional. De aceea el vede în democraţie un regim conceput să tindă către uniformizare, către egalitarism şi prin urmare crede că democraţia este chiar un pericol pentru naţiune, pe care tinde să o dizolve. În concepţia sa democraţia generată de ideile Revoluţii Franceze este cosmopolită, radicală, socială, universală, şi este în antiteză cu naţionalismul.

În condiţiile în care românii din afara graniţelor României erau lipsiţi de drepturi fundamentale, erau naţiune tolerată, supusă unui proces de disoluţie a caracterului ei naţional, Aurel Popovici nu poate concepe democraţia la românii lipsiţi de emancipare naţională ca pe o soluţie potrivită. Era o consecinţă şi a faptului că în Imperiul austro-ungar, în numele principiilor democraţiei, drepturile românilor erau ignorate sau chiar anulate.

Critica lui Popovici la democraţie se fundamentează pe teza că „defectul fatal al oricărei democraţii este însuşi principiul majorităţii suverane”, care duce la egalitarism şi uniformitate artificială a intereselor şi comportamentului indivizilor. Ca şi Eminescu, el scoate în evidenţă modul cum sistemul democratic efectuează o selecţie negativă a indivizilor, îi promovează pe cei fără aptitudini şi pregătire adecvată, în detrimentul elitelor: „în orice democraţie lumea a crezut şi crede că legile pot înlocui onestitatea şi buna-credinţă moştenită din străbuni”.

Un aspect interesant pe care îl analizează este raportul dintre ţărănime şi elită, un subiect despre care s-a vorbit mult în perioada interbelică şi care este specific popoarelor eliberate de colonialism. Popovici constată că între ţăranii români din toate teritoriile româneşti există o asemănare remarcabilă de limbă, port, atitudine faţă de viaţă sau cultură populară. În antiteză, elitele culte nu prezintă un tip caracteristic, sunt formate în spiritul valorilor altor culturi, sunt un „hibrid intelectual”.

În cazul românesc, Popovici considera că cel mai potrivit sistem de organizare trebuia bazat pe un conservatorism naţional şi un liberalism cumpătat. Credea că societatea trebuia să aibă libertăţi limitate şi să fie condusă de o minoritate conducătoare, o elită care să cunoască cât mai bine firea poporului şi să conducă după nevoile acestuia şi nu după un „amalgam de teorii”.

Opera

• Chestiunea naţionalităţilor şi modurile soluţiunii sale în Ungaria, 1894
• Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiei moderne, Editura Minerva, Bucureşti 1910 (reeditată în 1999, Editura Albatros)
• Călăuza fericirii adică Învăţătura vieţei după Sfânta Evanghelie şi după povăţuirile boerului Iordache Golescu, Cartea Românească, Bucureşti, 1910
• La question roumaine en Transylvanie et en Hongrie, 1916, publicată 1918 la Luasanne şi Paris
• Curs complet de limba germană. Manual pentru clasa a II-a secundară, Socec, 1918
• Stat şi naţiune. Statele unite ale Austriei-Mari. Studii politice în vederea rezolvării problemei naţionale, postum, Bucureşti, 1938

Citate

• ”Religiozitatea, în orice formă s-ar manifesta, e expresia unui sentiment metafizic, (…) e rezultatul unei gândiri omeneşti mai adânci asupra lumii şi a vieţii, gândire ce se impune de la sine fiecărui om cu mintea întreagă”.
• „Omul fără dragoste de ţară şi de neam e individ fără caracter, un vagabond.”
• „Civilizaţia şi cultura unui popor vor prezenta o valoare cu atât mai mare, mai estetică, cu cât vor fi mai originale, şi, în această a lor originalitate naţională, mai artistice”.
• „Pretutindeni în statele polinaţionale oraşele îşi schimbă fizionomia morală exterioară după curentele politice.”
• „Defectul fatal al oricărei democraţii e însuşi principiul majorităţii suverane. Pentru că faptul în sine că o politică oarecare întruneşte majoritatea de voturi nu însemnează deloc că acea politică corespunde cu adevărat intereselor reale ale ţării, nu însemnează deloc că acea majoritate ar fi având o voinţă înţeleaptă; nu însemnează nici măcar că acea majoritate ar fi existând de fapt. Mai adesea, majoritatea e o simplă scamatorie electorală, şi chiar atunci când e reală, ea nu e în politică decât o iluzie. De aceea, oamenii politici, cu oarecare experienţă în materie, n-au considerat-o şi n-o consideră decât ca un malum necessarium când n-au avut încotro, dar şi atunci numai ca un simplu element decorativ al politicei lor personale.”

Bibliografie

• Crişan, Vasile, Aurel C. Popovici (1863-1917) , Editura Altip, Alba Iulia 2008 ISBN 978-973-117-141-8 [1]
• Schifirneţ, Constantin, în Studiu introductiv la Popovici, Aurel C., Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne, Editura Albatros, Bucureşti, 1997

Legături externe

• Cartea Cestiunea Naţionalităţilor şi modurile soluţiunii sale în Ungaria găzduită de un site privat