Bătălia de la Abrud (18 mai 1849)
de la Enciclopedia României
| A doua bătălie de la Abrud (1849)
| ||||
| Miliţiile româneşti |
Comandant: |
18 mai-19 mai 1849 Abrud, judeţul Alba |
Comandant: |
Armata şi miliţiile maghiare |
|
Rezultat: Victorie totală a forţelor române | ||||
A doua bătălie de la Abrud (18 mai -19 mai 1849) a fost una dintre ciocnirile majore care au avut loc între forţele militare maghiare şi românii din Munţii Apuseni în timpul revoluţiei din Transilvania din anul 1849.
Cuprins
Situaţia înainte de bătălie
După ce generalul maghiar de origine poloneză Joseph Bem a cucerit Transilvania prin forţa armelor în iarna anului 1849, singurele părţi din Ardeal stăpânite de monarhia austriacă au rămas cetatea Alba Iulia, Munţii Apuseni, cetatea Deva şi cetatea Timişoara. Cetăţile menţionate se aflau în mâna garnizoanelor austriece, iar Munţii Apuseni erau controlaţi de miliţiile româneşti conduse de prefectul Avram Iancu.
În primăvara anului 1849, forţele maghiare au pornit acţiuni de lichidare a rezistenţelor din centrul Transilvaniei, începând în luna aprilie asediul cetăţii Alba Iulia. Foarte curând a devenit evident pentru ei că atât timp cât Munţii Apuseni sunt controlaţi de români, asediul cetăţii Alba Iulia este periclitat şi un mare număr de trupe maghiare (cca 10-15.000 combatanţi) era blocat pentru a ţine în şah forţele române. Maiorul ungur Czetz János, care a luptat în Transilvania în 1848-1849 şi a devenit după revoluţie întemeietorul armatei moderne a Argentinei, spunea că:Ca urmare, pentru degajarea forţelor militare necesare la asediul Albei Iulii, guvernul maghiar a dispus ca rezistenţa românilor din Munţii Apuseni să fie lichidată prin orice mijloace, ori prin tratative de pace, ori prin forţă militară. Deputatul maghiar de origine română, Ioan Dragoş, a fost trimis în munţi pentru a negocia un armistiţiu, urmat ulterior de o depunere a armelor de către români.
În timpul negocierilor de pace de la începutul lunii mai 1849 dintre reprezentantul guvernului maghiar şi conducătorii românilor din Munţii Apuseni, la data de 6 mai 1849, o forţă militară condusă de maiorul Hatvani Imre a atacat prin surprindere oraşul Abrud. Acest gest al armatei ungare a fost considerat de români o încălcarea a armistiţiului convenit cu partea maghiară, având ca urmare prima bătălie de la Abrud din 8-10 mai 1849. Suferind o înfrângere gravă în această bătălie, comandantul maghiar Hatvani a promis că va reveni pentru a se răzbuna.
După retragerea dezastruoasă din Abrud la 10 mai 1849, ajungând în oraşul Brad, judeţul Hunedoara, maiorul Hatvani începe imediat pregătirile pentru o nouă expediţie împotriva românilor conduşi de Avram Iancu. Hatvani îi scrie din Brad guvernatorul maghiar:Combatanţii
Forţele române erau alcătuite exclusiv din civili înarmaţi, organizaţi ca şi miliţii. Cea mai mare parte a miliţiilor din Munţii Apuseni erau constituite din moţi, locuitori ai acestor munţi, dar şi din români refugiaţi aici din diferitele părţi ale Transilvaniei ocupate de armata maghiară. Comandanţii miliţiilor româneşti erau tineri fără experienţă militară, în general avocaţi sau preoţi. Sunt cunoscuţi până în acest moment doar doi ofiţeri austrieci care au fost detaşaţi din cetatea Alba Iulia pentru a consilia şi a conduce miliţiile româneşti. Comandantul tuturor miliţiilor româneşti în a doua bătălie de la Abrud a fost Avram Iancu, un tânăr avocat în vârstă de aproximativ 24 ani.
Ca armament, românii dispuneau de foarte puţine arme de foc şi de câteva tunuri mici. Pe tot timpul revoluţiei de la 1848-1849, românii din Munţii Apuseni au dispus de numai 1.200-1.400 puşti, cele mai multe dintre ele fiind arme de vânătoare. Puţinele puşti militare furnizate de cetatea Alba Iulia erau vechi şi foarte prost întreţinute.
Majoritatea combatanţilor români erau înarmaţi cu lănci sau cu unelte agricole (furci, coase îndreptate, topoare etc.). Armele de foc capturate de la inamic în timpul luptelor au fost folosite doar în măsura în care se reuşea, cu greu, procurarea de muniţie pentru ele.
Sistemul de aprovizionare organizat lipsea cu desăvârşire, românii aducându-şi singuri mâncare de acasă pentru câteva zile. Nu existau uniforme, iar serviciul sanitar era asigurat doar de câţiva medici care se aflau în tabăra românească ori de către voluntari. Aprovizionarea cu muniţie se făcea sporadic din cetatea Alba Iulia, prin achiziţii făcute de către particulari sau prin capturarea convoaielor de aprovizionare inamice.
Numărul combatanţilor români participanţi la a doua bătălie de la Abrud nu este precizată de sursele româneşti, dar nu poate fi mai mică de câteva mii, dată fiind durata şi amploarea luptelor. Sursele maghiare apreciază numărul combatanţilor români la cca 20.000, cifra fiind însă mult prea mare pentru a putea fi reală, dat fiind faptul că populaţia de la munte nu e în mod natural atât de mare ca şi la câmpie. Cifra avansată de sursele maghiare implicate direct în bătălie poate fi dată ca o încercare de justificare a gravei înfrângeri suferite în faţa unei forţe constituite doar din miliţii româneşti.
Forţele maghiare erau alcătuite din două companii ale legiunii germane, două companii de secui, două batalioane de miliţii recrutate din comitatul Zarand, 14 husari şi patru tunuri, dintre care unul de trei funţi. Unele surse indică prezenţa în rândul trupelor maghiare a unei bande de lotri unguri, dar informaţia e incertă. Trupele maghiare au fost conduse de Hatvani Imre, avocat şi politician, care înrolându-se în miliţie a primit gradul de maior. Faptul că nu era militar profesionist, dublat de carenţele de caracter ale sale, a dus la grava sa înfrângere în prima şi a doua bătălie de la Abrud din anul 1849. În total acesta dispunea pentru acest nou atac de aproximativ 2.800 oameni cu patru tunuri.
Trupele maghiare erau înarmate aproape integral cu puşti, valoarea combativă a lor fiind diferită. Compania din legiunea germană era alcătuită din soldaţi austrieci profesionişti care trecuseră de partea revoluţiei ungare, în timp ce miliţiile maghiare erau formate din voluntari fără pregătire militară trimişi de diferite localităţi maghiare din Ungaria sau Transilvania. Atât armata regulată maghiară cât şi miliţiile erau echipate cu uniforme, deşi miliţiile sufereau uneori de lipsa echipamentului adecvat. Aprovizionarea trupei care a atacat oraşul Abrud se făcea din oraşul Brad, judeţul Hunedoara, locuit preponderent de maghiari şi unde se afla o bază de aprovizionare a armatei ungare.
Desfăşurarea bătăliei
Armata maghiară a pornit din oraşul Brad, judeţul Hunedoara, la data de 15 mai 1849, îndreptându-se spre Abrud, judeţul Alba. La Mihăileni nu a întâmpinat rezistenţă din partea lăncierilor români, care erau împrăştiaţi pentru a se aproviziona.
De aici armata maghiară a pornit în direcţia localităţii Blăjeni, deoarece aflase că defileul de la Buceş era apărat de cete româneşti ceva mai numeroase. Peste noapte maghiarii îşi vor aşeza tabăra sub Muntele Vulcan.
La 16 mai 1849 o companie de honvezi porneşte spre Roşia Montană pentru a aduce de acolo familiile de origine maghiară. Câteva familii maghiare au urmat aceste trupe pentru a scăpa spre Abrud, dar au fost împrăştiate laolaltă cu honvezii de către o ceată de români, la dealul Popa Zacheu.
Puternice patrule maghiare au pornit spre satele Corna şi Bucium. Pe drumul de întoarcere, aceste patrule au incendiat câteva case şi au fost şi ele bătute de cete de români strânse în grabă. Datorită trimiterii acestor patrule s-a dezvăluit încă din prima zi intenţia maiorului Hatvani de a supraveghea drumul spre Zlatna.
Tot în ziua de 16 mai 1849, grosul trupelor conduse de maiorul Hatvani intră fără a întâmpina rezistenţă în Abrudul pustiit în urma primei bătălii, care avusese loc cu mai puţin de o săptămână în urmă.
Pe data de 17 mai 1849 românii au ocupat poziţii în jurul oraşului Abrud, încercuindu-l, planul de luptă fiind aproape identic cu cel avut în timpul primei bătălii pentru această localitate.
Înălţimile dinspre Roşia Montană erau ocupate tot de către prefectul Mihai Andreica. Între Corna şi Bucium s-au aşezat cetele conduse de prefectul Nicolae Vlăduţiu, tribunul Olteanu şi fraţii Faur din Bucium. Flancul drept al oastei române era ţinut la Cerniţa de cete numeroase comandate de prefecţii Vasile Moldovan şi Boteanu şi de tribunii Clemente Aiudeanu şi Rusu. Un corp de rezervă era ţinut la Câmpeni, pentru a fi întrebuinţat acolo unde ar fi fost nevoie.
În 17 mai Hatvani trimite spre Roşia Montană un corp de 200 oameni însoţiţi de husari şi cu un tun. De aici aceştia au adus cca 400 civili maghiari care se adăpostiseră în mine. În timpul operaţiunilor au fost ucişi peste 40 români, printre care şi o femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti.
Un detaşament similar, de aceeaşi tărie şi compunere, pleacă spre lanţul de sate ale Buciumului, un alt atac maghiar fiind dat în jurul amiezii la Cerniţa.
La 18 mai 1849 bătălia a început imediat după răsăritul soarelui. La ora 8 dimineaţa bătălia era începută pe întreg frontul, împuşcăturile auzindu-se din toate direcţiile. Atacurile maghiare au fost deosebit de puternice în zona flancului stâng românesc, spre Roşia Montană şi Corna, cu scopul de ţine deschisă comunicaţia honvezilor spre Zlatna. Toate aceste atacuri au fost respinse, iar spre după-amiază Hatvani decide să atace flancul drept românesc. În apropierea dealului Ştiurţ honvezii au reuşit să câştige teren, spre seară lăncierii de aici, conduşi de Simion Groza, ajungând să lupte corp la corp cu inamicul.
Zvonurile că flancul stâng românesc e pe cale de a ceda nu s-a adeverit, din fericire, trupele conduse de Nicolae Vlăduţiu şi Mihai Andreica reuşind să împingă inamicul înapoi în oraş. La Cerniţa luptele au continuat pe toată durata nopţii, până spre dimineaţă.
Prefectul Simion Balint, sosit la faţa locului, l-a informat pe Avram Iancu că legiunea sa e pe drum. Având rezervele disponibile, Avram Iancu a decis ca pe data de 19 mai să se dea atacul general asupra Abrudului.
În data de 19 mai 1849 lupta a început din nou în jurul orei 8 dimineaţa, printr-un puternic atac al moţilor. Prima retragere efectuată de inamic a fost la Cerniţa, în schimb acesta a atacat cu putere flancul stâng al românilor, silindu-i pe aceştia să se retragă, la rândul lor. Avram Iancu trimite câteva cete ca sprijin în flancul stâng, iar contraatacul pornit aici obligă inamicul să o ia la fugă. În jurul prânzului trupele lui Hatvani erau bătute cam în toate punctele, iar unităţile sale se adunau pe străzile oraşului. Iată cum descrie maiorul Hatvani situaţia în care se găsea la amiaza zilei de 19 mai:
Mişcarea de retragere a maghiarilor necesita câteva manevre de acoperire, pentru a-i deruta pe români. Astfel, au fost pornite atacuri în trei direcţii, cu o companie de honvezi spre Cerniţa, o a doua spre dealul Ştiurţ, iar o a treia spre Roşia Montană, spre a ţine ocupate cetele româneşti de acolo. Planul lui Hatvani era să îşi împartă trupa în două părţi, una să pornească spre Brad, iar cealaltă parte să o ia prin Zlatna spre Alba Iulia şi de acolo să ia trupe noi cu care să se întoarcă asupra Abrudului. Hatvani gândise planul său de retragere astfel:
Înainte de a pleca din Abrud, maiorul Hatvani a hotărât executarea prizonierilor români, printre care femei şi copii. Atunci a fost executat şi tribunul Morariu.
Imediat ce Hatvani a început retragerea, două trupe de lăncieri români au pornit în urmărirea lui. Alte detaşamente româneşti, destinate special pentru o astfel de urmărire, au luat-o pe căi lăturalnice pentru a ieşi în calea fugarilor.
Trupele maghiare în retragere, însoţite de refugiaţi civili ce mergeau în căruţe, au fost ajunse din urmă la Corna. Aici ele s-au trezit atacate din două părţi, din stânga de buciumanii comandaţi de prefectul Vlăduţiu, care trăgeau foc de puşcă ucigător asupra lor, din cealaltă parte de lăncierii care au pornit la luptă corp la corp. Panicaţi, honvezii au încercat să fugă cu ajutorul căruţelor refugiaţilor civili, pe care i-au abandonat în voia sorţii. Cei mai mulţi civili au pierit în învălmăşeala creată de panică sau în timpul atacului lăncierilor. Mărturii oculare relatează cazuri în care lăncierii români au încercat să protejeze din motive umanitare copiii refugiaţilor maghiari care le ieşeau în cale în timpul atacului.
Compania a şasea din legiunea germană a format un careu în jurul celor patru tunuri, formaţie în care au ajuns până la punctul "Cerbu". Aici ea a fost din nou atacată de o ceată din legiunea comandată de prefectul Simion Balint. Moţii au pornit o luptă corp la corp şi cu toată împotrivirea deznădăjduită a companiei germane, au reuşit să captureze toate cele patru tunuri şi să distrugă întreaga unitate inamică. Căpitanul Nicolae Rujdea din legiunea lui Simion Balint a reuşit acest lucru, dintre toţi inamicii supravieţuind numai şase, răniţi şi aceştia, care au fost luaţi prizonieri. Tot restul companiei germane a căzut în luptă.
După acest moment, maiorul Hatvani a lansat strigătul de panică "Scapă cine poate!" şi a luat-o la fugă, părăsindu-şi oamenii. L-au urmat doar cei care mai puteau să o facă, în învălmăşeala din ce în ce mai mare, creată de panică. Fugarii au fost întâmpinaţi la punctul "Bolfu" de femeile din Bucium care au prăvălit bolovani asupra lor, de pe coasta muntelui, mulţi honvezi găsindu-şi aici sfârşitul. Cei care au scăpat au continuat să fugă pe o cale lăturalnică, doar pentru a fi loviţi de bolovanii rostogoliţi asupra lor de alte femei, în locul După Piatră. Aici restul soldaţilor maghiari au fost împrăştiaţi de cetele trimise înainte de Simion Groza. Doar printr-un noroc maiorul Hatvani a scăpat şi de această dată, ajungând la ora 21.30, în seara zilei de 19 mai 1849, la Brad, însoţit de doar trei ofiţeri şi câţiva soldaţi.
Urmările bătăliei
Trupa maghiară care ocupase din nou oraşul Abrud, împreună cu miliţiile maghiare din oraş, a fost distrusă aproape în întregime, pericolul ocupării centrului Munţilor Apuseni de către maghiari fiind temporar înlăturat.
Noi distrugeri materiale s-au adăugat celor provocate oraşului Abrud în urma primei bătălii pentru acest oraş.
Armata maghiară a pierdut aproape toţi oamenii care atacaseră Abrudul, adică aproape 2.800, precum şi cele patru tunuri cu care intrase în munţi. Pierderile românilor nu sunt precizate de nici o sursă de informare.
Un număr neprecizat de civili nevinovaţi, români şi maghiari, a căzut victimă ororilor războiului civil în timpul celei de-a doua bătălii de la Abrud.
Rămăşiţele trupei lui Hatvani a fuzionat la Brad cu trupele locotenent-colonelului László Inczédi, dar având forţe apreciate ca fiind prea slabe (aveau împreună doar 500 oameni, dintre care numai 84 aveau puşti) şi demoralizate, încep retragerea. Drumul retragerii spre Ungaria a trecut prin Hălmagiu spre Gurahonţ. La Iosăşel, lângă Gurahonţ, a fost spânzurat la 23 mai 1849, la ordinul maiorului Hatvani, prefectul Ioan Buteanu, ca răzbunare pentru înfrângerile suferite de maghiari în cele două bătălii de la Abrud. Prefectul Ioan Buteanu fusese capturat pe data de 6 mai 1849 în Abrud, când trupele conduse de maiorul Hatvani intraseră prin surprindere în oraş în timpul armistiţiului, apoi el fusese dus, în retragerea maghiară din urma înfrângerii în prima bătălie de la Abrud, ca prizonier, în oraşul Brad, apoi în Baia de Criş. Aici Ioan Buteanu a fost deţinut până după retragerea trupelor maghiare în urma celei de-a doua înfrângeri de la Abrud şi execuţia sa de la Iosăşel.
Bibliografie
- Dragomir, Silviu - Avram Iancu, ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
- Rusu Abrudeanu, Ion - Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1928