Bătălia de la Abrud (8 mai 1849)
de la Enciclopedia României
| Prima bătălie de la Abrud (1849)
| ||||
| Miliţiile româneşti |
Comandant: |
8 mai-10 mai 1849 Abrud, judeţul Alba |
Comandant: |
Armata şi miliţiile maghiare |
|
Rezultat: Victorie totală a forţelor române | ||||
Prima bătălie de la Abrud (8 mai -10 mai 1849) a fost una dintre ciocnirile majore care au avut loc între forţele militare maghiare şi românii din Munţii Apuseni în timpul revoluţiei din Transilvania din anul 1849.
Cuprins
Situaţia înainte de bătălie
După ce generalul maghiar de origine poloneză Joseph Bem a cucerit Transilvania prin forţa armelor în iarna anului 1849, singurele părţi din Ardeal stăpânite de monarhia austriacă au rămas cetatea Alba Iulia, Munţii Apuseni şi cetatea Deva. Cetăţile menţionate se aflau în mâna garnizoanelor austriece, iar Munţii Apuseni erau controlaţi de miliţiile româneşti conduse de prefectul Avram Iancu.
În primăvara anului 1849, forţele maghiare au pornit acţiuni de lichidare a rezistenţelor din centrul Transilvaniei, începând în luna aprilie asediul cetăţii Alba Iulia. Foarte curând a devenit evident pentru ei că atât timp cât Munţii Apuseni sunt controlaţi de români, asediul cetăţii Alba Iulia este periclitat şi un mare număr de trupe maghiare (cca 10-15.000 combatanţi) era blocat pentru a ţine în şah forţele române. Maiorul ungur Czetz János, care a luptat în Transilvania în 1848-1849 şi a devenit după revoluţie întemeietorul armatei moderne a Argentinei, spunea că:Ca urmare, pentru degajarea forţelor militare necesare la asediul Albei Iulii, guvernul maghiar a dispus ca rezistenţa românilor din Munţii Apuseni să fie lichidată prin orice mijloace, ori prin tratative de pace, ori prin forţă militară. Deputatul maghiar de origine română, Ioan Dragoş, a fost trimis în munţi pentru a negocia un armistiţiu, urmat ulterior de o depunere a armelor de către români.
Prima întâlnire a negociatorului Dragoş cu comandanţii românilor din munţi a avut loc la 22 sau 23 aprilie 1849 la Mihăileni, judeţul Hunedoara. Acesta a obţinut de la români un acord de încetare a focului şi s-a întors în Ungaria pentru scurt timp pentru a cere instrucţiuni suplimentare de la guvern. La 3 mai 1849 deputatul Dragoş se afla din nou în munţi, la Abrud, judeţul Alba, pentru continuarea negocierilor cu românii, care nu aveau încredere în el şi în respectarea promisiunilor de pace făcute de guvernul maghiar.
Tratativele s-au prelungit până în ziua de 6 mai 1849, incluzând două adunări populare, pentru consultarea populaţiei cu privire la o eventuală pace şi dezarmarea românilor, cu care moţii nu au fost de acord, ca de altfel nici majoritatea conducătorilor lor, inclusiv Avram Iancu.
Pe data de 6 mai 1849, în jurul orei 16, când negocierile cu Dragoş erau în toi, a sosit de la avanposturile româneşti că o forţă militară maghiară condusă de maiorul Hatvani Imre a înaintat prin surprindere spre Abrud, cu scopul de a ocupa oraşul. Cea mai mare parte a fruntaşilor români au fugit imediat spre Câmpeni pentru a evita să fie capturată, prefecţii Ioan Buteanu, Petru Dobra şi alţii rămânând pe loc, crezând ceea ce le spusese deputatul Dragoş, cum că armata maghiară nu are să le facă rău, armistiţiul fiind încă în vigoare, ceea ce se va dovedi foarte curând a fi eronat.
Combatanţii
Forţele române erau alcătuite exclusiv din civili înarmaţi, organizaţi ca şi miliţii. Cea mai mare parte a miliţiilor din Munţii Apuseni erau constituite din moţi, locuitori ai acestor munţi, dar şi din români refugiaţi aici din diferitele părţi ale Transilvaniei ocupate de armata maghiară. Comandanţii miliţiilor româneşti erau tineri fără experienţă militară, în general avocaţi sau preoţi. Sunt cunoscuţi până în acest moment doar doi ofiţeri austrieci care au fost detaşaţi din cetatea Alba Iulia pentru a consilia şi a conduce miliţiile româneşti, rolul acestora fiind minor în bătălia de la Abrud, în unele cazuri comportamentul lor fiind chiar pasiv. Comandantul tuturor miliţiilor româneşti în prima bătălie de la Abrud a fost Avram Iancu, un tânăr avocat în vârstă de aproximativ 24 ani.
Ca armament, românii dispuneau de foarte puţine arme de foc şi de câteva tunuri mici. Pe tot timpul revoluţiei de la 1848-1849, românii din Munţii Apuseni au dispus de numai 1.200-1.400 puşti, cele mai multe dintre ele fiind arme de vânătoare. Puţinele puşti militare furnizate de cetatea Alba Iulia erau vechi şi foarte prost întreţinute. Dat fiind faptul că unitatea condusă de prefectul Axente Sever nu a participat la prima bătălie de la Abrud, numărul puştilor disponibile pentru români în această luptă e cel mai probabil că a fost mai mic de 1.200, deoarece trupa condusă de Axente Sever era mai bine înarmată cu arme de foc.
Majoritatea combatanţilor români erau înarmaţi cu lănci sau cu unelte agricole (furci, coase îndreptate, topoare etc.). Armele de foc capturate de la inamic în timpul luptelor au fost folosite doar în măsura în care se reuşea, cu greu, procurarea de muniţie pentru ele.
Cifra combatanţilor români diferă de la sursă la sursă. Românii indică un număr de combatanţi nu mai mare de 3.000-4.000 oameni, în timp ce sursele maghiare spun că s-ar fi confruntat la Abrud cu cca 30.000 români, dintre care aproximativ 10.000 înarmaţi cu puşti. Exagerarea e evidentă, cel mai probabil cifrele au fost umflate pentru ca maiorul Hatvani să îşi poată justifica faţă de superiori grava înfrângere în care şi-a pierdut aproape întreaga armată, el însuşi fiind la un pas de a fi ucis.
Sistemul de aprovizionare organizat lipsea cu desăvârşire, românii aducându-şi singuri mâncare de acasă pentru câteva zile. Nu existau uniforme, iar serviciul sanitar era asigurat doar de câţiva medici care se aflau în tabăra românească ori de către voluntari. Aprovizionarea cu muniţie se făcea sporadic din cetatea Alba Iulia, prin achiziţii făcute de către particulari sau prin capturarea convoaielor de aprovizionare inamice.
Forţele maghiare erau alcătuite dintr-o companie a legiunii germane, o companie de soldaţi din batalionul 16, trei companii din cetele mobile, o companie de miliţie, o unitate de miliţieni de mărime incertă, 70 oameni din detaşamentul Reviczky, 40 husari şi trei tunuri, din care unul de trei funţi şi două de câte doi funţi. La aceste trupe se vor adăuga miliţiile maghiare din Abrud şi Roşia Montană, în valoare de 400-800 oameni.
Trupele maghiare erau înarmate aproape integral cu puşti, valoarea combativă a lor fiind diferită. Compania din legiunea germană era alcătuită din soldaţi austrieci profesionişti care trecuseră de partea revoluţiei ungare, în timp ce miliţiile maghiare erau formate din voluntari fără pregătire militară trimişi de diferite localităţi maghiare din Ungaria sau Transilvania. Atât armata regulată maghiară cât şi miliţiile erau echipate cu uniforme, deşi miliţiile sufereau uneori de lipsa echipamentului adecvat. Aprovizionarea trupei care a atacat oraşul Abrud se făcea din oraşul Brad, judeţul Hunedoara, locuit preponderent de maghiari şi unde se afla o bază de aprovizionare a armatei ungare.
Conducerea trupei maghiare care a atacat Abrudul la 6 mai 1849 a fost asigurată de Hatvani Imre, avocat şi politician, care înrolându-se în miliţie a primit gradul de maior. Faptul că nu era militar profesionist, dublat de carenţele de caracter ale sale, a dus la grava sa înfrângere în prima şi a doua bătălie de la Abrud din anul 1849.
Desfăşurarea bătăliei
Trupa condusă de maiorul Hatvani a pornit spre Abrud din oraşul Brad, judeţul Hunedoara, în dimineaţa zilei de 6 mai 1849, la ora 4 dimineaţa. În satul Mihăileni a întâlnit o slabă rezistenţă din partea unui detaşament de 600-700 lăncieri români, pe care i-a împrăştiat uşor, deoarece aceştia urmă se credeau protejaţi de armistiţiul în vigoare, astfel că au fost luaţi prin surprindere de înaintarea armatei ungare. Pâlcuri de lăncieri au început retragerea spre Abrud, semnalând apropierea pericolului.
La ora 16, în data de 6 mai, sosesc primele ştiri în Abrud că armata ungară a încălcat termenii armistiţiului şi că aceasta înaintează spre oraş cu forţe puternice. La ora 18 se confirmă fără dubiu că trupele maghiare înaintează spre Abrud. Cei mai mulţi fruntaşi români fug în ultimul moment din oraş, pentru a nu fi capturaţi de unguri, dar o parte rămân pe loc, fiind convinşi că la mijloc e vorba doar de o neînţelegere şi că armistiţiul nu a fost încălcat. În realitate, maiorul Hatvani nu a ţinut cont de starea de armistiţiu şi era hotărât să distrugă rezistenţa românilor din Munţii Apuseni prin forţa armelor.
În jurul orelor 22-23 ale zilei de 6 mai, armata ungară intră în Abrud fără a întâmpina opoziţie din partea românilor. Au fost capturaţi atunci prefecţii Ioan Buteanu, Petru Dobra, Vasile Moldovan şi Boteanu, viceprefectul Mureşan, tribunii Moga, Molnar, Mihai Andreica, Ioan Boeriu, Nicolae Begnescu, Arpadi şi alţii. Unii dintre ei vor scăpa din prizonierat în ziua de 7 mai 1849, prin faptul că maiorul Hatvani i-a trimis ca parlamentari la Avram Iancu, pentru a-l convinge pe acesta să se predea. Iancu i-a reţinut la el pe aceşti parlamentari şi nu i-a lăsat să se întoarcă în Abrud, cu toate că Hatvani îi obligase să jure că se vor înapoia cu răspunsurile românilor. Unii dintre aceşti foşti "parlamentari" vor conduce miliţiile române în bătălia care va urma.
Tot în ziua de 7 mai 1849 Avram Iancu începe să îşi concentreze lăncierii la Câmpeni şi încearcă să facă joncţiunea cu trupele conduse de prefecţii Simion Balint şi Axente Sever. În aceeaşi zi miliţiile române au blocat drumul dinspre Abrud şi Câmpeni, ameninţând şi comunicaţia dinspre Abrud spre Roşia Montană, spre care Hatvani trimisese un detaşament, la cererea locuitorilor maghiari din ultima localitate.
Pe data de 8 mai 1849 a început prima bătălie de la Abrud. Românii s-au organizat în şase coloane, care au fost postate de jur-împrejurul oraşului Abrud, încercuindu-l. Atacul românilor urma să se desfăşoare pe şoseaua care merge dinspre Câmpeni spre Abrud şi de aici spre Zlatna. Pe flancul drept, pe dealul Ştiurţ, a fost postat viceprefectul Simion Groza, preot, cu trupele sale. La Cerniţa au ocupat poziţia tribunul Nicolae Corcheş şi primdecurionul Iambor. Dincolo de şoseaua Abrud-Brad a fost pus în poziţie tribunul Clemente Aiudeanu şi Rusu. Pe flancul stâng unităţile româneşti au fost dispuse astfel: pe dealurile dinspre Roşia Montană, gloatele tribunului Mihai Andreica; la Surupostu, în faţa Abrudului, tribunul Faur cu moţii din Bucium; pe înălţimile de lângă şoseaua către Câmpeni şi în faţa tribunilor Andreica şi Rusu, cea mai puternică formaţiune, condusă de fostul prefect al Legiunii de Câmpie, preotul Nicolae Vlăduţiu. Prefectul Axente Sever, care se afla cu trupa sa la Zlatna, a închis drumul de aici spre Abrud.
Armata maghiară s-a trezit astfel complet împresurată şi închisă în Abrud. Hatvani a trimis compania condusă de Reviczky să ocupe defileul de la Buceş, pentru a-şi asigura comunicarea cu oraşul Brad. Această companie a fost însă respinsă înapoi în Abrud de către unităţile conduse de tribunii Clemente Aiudeanu şi Nicolae Corcheş, cu toate că ungurii aveau de partea lor şi artileria.
O altă companie a fost trimisă de maiorul Hatvani la Roşia Montană, pentru a o întări pe cea sosită acolo în ziua precedentă. La aceste două companii se vor adăuga miliţii constituite din locuitorii maghiari ai oraşului. Aceste trupe au fost încercuite de români în Roşia şi au trimis ştafete spre Hatvani spre a-i comunica situaţia. Toţi curierii au fost capturaţi de români, iar trupele maghiare din Roşia au decis în această situaţie să atace pe direcţia Abrud pentru a ieşi din încercuire. Tribunul Mihai Andreica a reuşit după lupte grele să oprească ieşirea din încercuire a trupelor maghiare de la Roşia. Acestea au atacat cu furie de cinci ori, succesiv, dar nu au reuşit să îşi deschidă drumul. Una dintre companiile maghiare din Roşia a fost aproape complet distrusă de lăncierii români, iar restul trupelor maghiare s-au întors în Roşia, unde lupta a continuat din casă în casă, până la mult timp după căderea întunericului. Pierderile maghiarilor în luptele din jurul Roşiei Montane au fost de cca 300 morţi, iar localitatea a fost incendiată. Ca răzbunare, maiorul Hatvani a dispus executarea, la Abrud, a mai multor români, printre care şi tribunul Molnar.
În dimineaţa zilei de 9 mai 1849, consiliul de război al românilor, format din Avram Iancu, prefecţii Simion Balint şi Nicolae Vlăduţiu şi tribunul Nicolae Corcheş, decide ca în după amiaza aceleiaşi zile să aibă loc atacul general asupra Abrudului.
La ora 15, în ziua de 9 mai, a început atacul românilor asupra Abrudului, pornit de prefectul Mihai Andreica. În mai puţin de o oră el a reuşit să împingă inamicul până la marginea oraşului şi să ocupe o înălţime în faţa localităţii. Cele trei coloane româneşti care constituiau flancul drept au înaintat de asemenea, luptând, spre oraş, astfel încât maiorul Hatvani a fost obligat să îşi retragă succesiv trupele spre Abrud.
Căpitanul austriac Ivanovici, care era dat pe lângă unităţile prefectului Vlăduţiu, a ezitat să ordone înaintarea, astfel încât Avram Iancu i-a ordonat acestuia să pornească la atac. Vânătorii lui Vlăduţiu angajează inamicul cu foc de puşcă şi resping trăgătorii inamici. Grosul trupelor maghiare atacă acum vânătorii români, care rezistă eroic, iar prefectul Vlăduţiu porneşte personal în fruntea lăncierilor săi asupra atacatorilor, pe care reuşeşte să îi arunce înapoi între zidurile oraşului. Luptele din ziua de 9 mai se vor încheia cu respingerea spre seară a grosului trupelor maghiare în interiorul oraşului Abrud, moţii ajungând cam la 200 paşi de marginea localităţii. Acţiunea decisivă a zilei de 9 mai a fost atacul lăncierilor români conduşi de prefectul Vlăduţiu. Iată cum o descrie însuşi Avram Iancu, în Raportul său:
Dându-şi seama că nu are cum să reziste în Abrud, maiorul Hatvani a organizat în cursul nopţii de 9/10 mai 1849 retragerea spre Brad. A pregătit pentru retragere nu numai trupa sa care a supravieţuit luptele, dar şi pe civilii maghiari şi români din oraş, deşi o parte dintre ei nu doreau să se aventureze în această fugă. La ora 4 dimineaţa, în ziua de 10 mai 1849, pe o ceaţă groasă, a început retragerea maghiarilor din Abrud. Trăgătorii lor înaintaţi nu au fost anunţaţi de această acţiune, fiind sacrificaţi pentru a acoperi fuga lui Hatvani. Coloana maghiară trebuia să treacă printre unităţile tribunilor Corcheş şi Olteanu şi printre cele conduse de tribunii Aiudeanu şi Rusu. La început fugarii nu au fost depistaţi de străjile româneşti, dar ulterior, la podul de la Cerniţa, mişcarea de retragere a fost simţită de români şi a reînceput lupta. Panica s-a instaurat foarte repede în rândul trupelor maghiare, însoţite de foarte mulţi civili, acestea încercând doar să se salveze cât mai repede. O parte din civili au fugit înapoi spre oraş, o parte au fost călcaţi în picioare de trupele maghiare care fugeau. În fine, cea mai mare parte a soldaţilor unguri care fugeau au fost ucişi pe drumul spre Brad, traseu pe care au fost atacaţi permanent de românii din satele din zonă. Maiorul Hatvani a reuşit să scape cu viaţă doar prin fugă, însoţit doar de câţiva din oamenii săi.
După fuga lui Hatvani, lăncierii români au intrat în Abrud, care a fost incendiat, iar luptele au continuat şi în oraş, împotriva maghiarilor care mai opuneau rezistenţă. Comandanţii români au pierdut controlul trupelor lor în Abrud, astfel că un număr de civili maghiari au fost ucişi. Printre morţi s-a numărat şi deputatul Dragoş, ucis de lăncieri pentru că a fost considerat de aceştia principalul vinovat de atacul maghiar prin surprindere asupra Abrudului. Un număr de civili maghiari au scăpat cu viaţă fiind adăpostiţi de români din Abrud în casele lor.
Ordinea în oraşul Abrud a fost restabilită numai după sosirea în data de 10 mai a trupei foarte disciplinate conduse de prefectul Axente Sever.
Urmările bătăliei
Trupa maghiară care ocupase oraşul Abrud, împreună cu miliţiile maghiare din oraş au fost distrusă aproape în întregime, pericolul ocupării centrului Munţilor Apuseni de către maghiari fiind temporar înlăturat.
Românii au pierdut un câţiva conducători de valoare, printre care prefectul Petru Dobra, ucis în captivitate în Abrud, şi prefectul Ioan Buteanu, capturat în Abrud şi dus de Hatvani în retragere la Brad. Ioan Buteanu va fi spânzurat la ordinul lui Hatvani câteva zile mai târziu, după cea de-a doua bătălie de la Abrud, în timp ce maiorul maghiar se retrăgea prin Zarand spre Ungaria.
Încrederea românilor în intenţiile de pace ale guvernului maghiar a fost spulberată, pentru că întreaga acţiune a reprezentanţilor puterii ungare părea o înşelătorie. Pe de o parte deputatul Ioan Dragoş promisese un armistiţiu, pe de cealaltă armata maghiară îi atacase pe români în timp ce aceştia se considerau protejaţi de acordul de încetare a focului.
Oraşul Abrud a suferit grave distrugeri de pe urma luptelor, iar o parte a populaţiei civile nevinovate, atât române, cât şi maghiare, a fost ucisă în timpul confruntărilor şi a răzbunărilor reciproce ale celor două tabere.
În timpul retragerii din Abrud, maiorul Hatvani a promis că se va întoarce pentru a se răzbuna, ceea ce o va şi face peste mai puţin de o săptămână, rezultând a doua bătălie de la Abrud.
Bibliografie
- Dragomir, Silviu - Avram Iancu, ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
- Rusu Abrudeanu, Ion - Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1928