Bătălia de la Niš (20 noiembrie 1443)

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Bătălia de la Niš [Serbia] (20 noiembrie 1443), între voievodul Transilvniei, Iancu de Hunedoara (1441 – 1456), şi otomani, în cadrul „Campaniei celei Lungi” (septembrie 1443 – ianuarie 1444).

Victoria de pe Ialomiţa l-a adus pe Iancu în atenţia Europei, văzut ca singurul ce poate organiza o cruciadă care să-i alunge pe otomani. O bulă papală, emisă la 1 ianuarie 1443, de către Eugen IV (1431 – 1447), proclamă cruciada şi cheamă cavalerii apuseni să i se alăture.

Voievodul Transilvaniei începe pregătirile pentru o nouă expediţie, încă din martie – aprilie 1443, când cere braşovenilor multe căruţe, tunuri şi pulbere. Strânge o mare oaste (circa 35.000 oşteni) formată din mercenari cehi, poloni, germani, italieni, francezi, sârbi, bulgari (pe care îi plăteşte inclusiv cu banii proprii), la care se adaugă munteni şi transilvăneni. Cauza imediată a acestei ample acţiuni este pericolul ce planează asupra Constantinopolelui (asediat în cursul anului 1442), iar pe termen lung se are în vedere alungarea otomanilor din Europa. În opinia istoricilor Ileana Căzan şi Eugen Denize, pentru voievodul Transilvaniei „…obiectivul principal îl constituia apărarea independenţei şi a integrităţii teritoriale a ţărilor române şi a Ungariei ameninţate tot mai mult de expansiunea otomană”.

Organizatorii amplei expediţii au primit promisiunile unor suverani europeni că vor fi sprijiniţi logistic şi financiar: Burgundia şi Veneţia se angajează să trimită o flotă, iar Aragónul, trupe şi bani (dar nu îşi vor onora angajamentele). Regele Ungariei şi Poloniei, Vladislav (1440 – 1444), conducătorul onorific al campaniei, părăseşte Buda la 22 iulie 1443. La Keve (Serbia) face joncţiunea cu armata lui Iancu şi puţinele trupe trimise de despotul Serbiei, Gheorghe Branković. Armatele pătrund în teritoriul controlat de otomani abia din luna septembrie, iar vremea rea „… a fost unul din principalele obstacole în calea străpungerii Munţilor Balcani şi a determinat retragerea” (Ileana Căzan, Eugen Denize).

Otomanii, conduşi de Ishak, bey-ul Semendriei, marele învins la Sibiu, aşteaptă armatele creştine la trecerea peste râul Morava, dar sunt zdrobiţi. Avangarda condusă de Iancu avansează, cucereşte Niš-ul şi înfrânge riposta unei importante armate islamice, în apropierea cetăţii. Trupele otomane erau conduse de Kasim paşa, beylerbey-ul Rumeliei şi bey-i de Vidin, Golubac şi Sofia.

Au rămas pe câmpul de luptă 2.000 de otomani, alţi 4.000 au fost luaţi prizonieri. Cei rămaşi se retrag în dezordine spre Sofia, care nu mai poate fi apărată de trupele creştine.

Răsunetul acestei victorii este imens, armatele lui Iancu se înmulţesc cu bulgari, sârbi şi albanezi, şi continuă expediţia. În mai multe locuri s-a aprins flacăra revoltei: Gjergj Kastrioti (Skanderbeg) cucereşte cetatea Kroja şi preia conducerea luptei pentru eliberarea Albaniei, iar despotul Dragas (cel care va deveni ultimul împărat al Bizanţului) pregăteşte o armată în sudul Greciei.

Bibliografie

  • George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011