Bătălia de la Războieni

Planul bătăliei de la Războieni

Bătălia de la Războieni [Valea Albă] (25 – 26 iulie 1476), ce marchează revanşa otomanilor conduşi de sultanul Mehmed II (1444 – 1446, 1451 – 1481) după înfrângerea suferită la Vaslui în faţa lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), domnul Moldovei.

Dezastrul armatei otomane, cu un an în urmă, nu putea să rămână nepedepsit de cuceritorul Constantinopolelui, care comandă personal campania din 1476, aducând în Moldova forţe evaluate de sursele contemporane între 90 000 şi 150 000 de oameni, plus un contingent de trupe muntene, de 10 000 – 12 000 de luptători, puşi la dispoziţie de domnul muntean, Laiotă Basarab (1473 – 1477), trecut de partea otomanilor. În acelaşi timp, porunceşte tătarilor să prade Moldova, pentru a slăbi şi mai mult apărarea ţării. Armata otomană trece Dunărea în a doua jumătate a lunii iunie 1476, apoi înaintează pe Valea Siretului, spre Suceava. În aceste condiţii, Ştefan întăreşte cetăţile, trimite o parte a oastei împotriva tătarilor, reuşind să-i alunge din ţară şi îi lipseşte pe turci de mijloace de aprovizionare. Fără a primi ajutor de la poloni sau de la unguri, Ştefan este nevoit să opună armatei invadatoare doar c. 12 000 de oşteni. Îşi stabileşte tabăra pe un platou înalt, situat pe valea Pârâului Alb, un afluent al râului Moldova, unde se fortifică cu şanţuri, palisade şi căruţe legate între ele, după model husit. La 25 iulie 1476, atacă avangarda otomană condusă de beylerbey-ul Rumeliei, Süleyman Hadâmbul, pe care-l învinsese la Vaslui. Provoacă mari pierderi, dar sosirea spahiilor îl obligă să se retragă în tabăra întărită, la adăpostul artileriei. A doua zi, pe 26 iulie 1476, după un duel de artilerie, otomanii atacă cu infanteria formată din azapi, care este respinsă, cu mari pierderi. Sultanul porneşte atacul decisiv în fruntea ienicerilor, iar Ştefan, după o rezistenţă înverşunată, copleşit de numărul adversarilor, este nevoit să abandoneze tabăra şi să se retragă, prin pădure.

Cronicarul Grigore Ureche descrie încleştarea astfel: „Şi multă vreme trăind războiul neales de îmbe părţile osteniţi şi turcii tot adăugându-se cu oaste prospătă şi moldovenii obosiţi şi nevindu-le ajutor de nici o parte, au picat, nu fiştecum, ci până la moarte să apără, nici biruiţi dintru arme, ci stropşiţi de mulţimea turcească, au rămas dobânda la turci. Şi atâţia de ai noştri au perit cât au înălbit poiana de trupurile de a celor periţi, pănă au fost războiu. Şi mulţi din boierii cei mari au picat şi vitejii cei buni au perit, şi fu scârbă [tristeţe, n.n.] mare a toată ţara şi tuturor domnilor şi crailor dimprinprejur, dacă auziră ce au căzut moldovenii supt mâna păgânilor” (Letopiseţul Ţării Moldovei).

Deşi cronicarul moldovean arată că pierderile au fost mari de partea lui Ştefan, alte surse creştine, e drept, subiective, arată că pierderile au fost foarte mici. Astfel, cronicarul polon Jan Długosz le estimează la „mai mult de 200 de morţi”, iar italianul Giovanni Maria Angiolello afirmă că „au fost ucişi vreo 200 şi prinşi cam 800”. Oricum, dată fiind desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, suntem îndreptăţiţi să credem că Ştefan şi-a salvat cea mai mare parte a oştirii, pe care a regrupat-o, aşteptând întăririle din Ungaria.

În acest timp, otomanii au jefuit ţara, dar cetăţile au rezistat. Spre sfârşitul lunii august, otomanii încep retragerea, fiind urmăriţi de oastea lui Ştefan şi de soldaţii din Transilvania, veniţi totuşi prea târziu. La începutul lui noiembrie, Ştefan şi voievodul transilvan pătrund în Ţara Românească, aducându-l la domnie pe Vlad Ţepeş (1456 – 1462, 1476), care nu va rezista însă mai mult de două luni. Urmările campaniei otomane din 1476 în Moldova au fost dramatice: ţara a fost devastată de raidurile tătărăşti şi otomane, multe bunuri au fost jefuite, activităţile economice au fost perturbate. Cu toate acestea, Ştefan continuă eforturile diplomatice pentru menţinerea coaliţiei antiotomane, dar în zadar. Conştient că lupta cu Imperiul Otoman nu poate fi câştigată pe termen lung, va accepta să plătească din nou tribut sultanului, în a doua jumătate a anului 1479 sau în prima parte a anului 1480.

Bibliografie orientativă

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011