Cneaz

Cneaz-ul la români, înainte de întemeierea statelor feudale, era o clasă de nobili ridicaţi din rândurile obştilor săteşti sau veniţi din rândurile popoarelor migratoare. Cnezii stăpâneau satele şi aveau drept ereditar asupra lor. După formarea statelor feudale, unii dintre cnezi au căpătat privilegii de la domn şi au trecut în rândurile boierimii, în Moldova şi Ţara Românească sau au trecut cu sprijinul regilor în rândurile micii nobilimi, în Transilvania, Maramureş şi Banat. Cnezii neprivilegiaţi, nerecunoscuţi de monarh, erau supuşi boierilor şi nobililor, ca reprezentanţi ai acestora faţă de ţărani şi treptat au căzut în iobăgie. Documentele medievale atestă că aria de răspândire a cnezilor este mult mai mare, pornind din munţii Serbiei şi până în Carpaţii păduroşi (Serbia, Ungaria, Transilvania, Slovacia, Polonia), pretutindeni unde au existat cel puţin comunităţi pastorale româneşti.

Originea instituţiei cneziale

Cuvântul este împrumutat de la slavi şi avea sensul de „duce”, „domn” sau „prinţ”. În Ţara Românească, încă din secolele XV-XVI, cneaz însemna „om liber”, iar a se cnezi însemna a se elibera de „rumânie” (iobăgie). Dacă numele este indubitabil slav, instituţia în sine nu are aceleaşi origini clare.

După Dimitrie Onciul, cnezatul „este o instituţie veche românească, anterioară cuceririi maghiare, când se numeau judeci, iar judecia se prezenta ca o instituţie străbună, moştenită din epoca romană, fapt ce se constată prin numele ei latin”. Şi I. Bogdan este de părere că instituţia nu este un împrumut de la popoarele slave vecine întrucât ea continuă judecia romană.

De altfel se constată diferenţe substanţiale între cum a evoluat cnezatul la slavi şi la români. La slavi cneazul a devenit domn şi stăpân cu drepturi depline, iar voievodul avea un rol secundar,fiind conducător de oşti. La români în schimb, evoluţia a fost inversă, cneazul având rol secundar, în timp ce voievodul era stăpânul cu drepturi depline.

Cnezii bănăţeni

Cneazul era la românii bănăţeni cea mai veche instituţie, care a dăinuit în Banat de-a lungul evului mediu, pentru aproape un mileniu. Cneazul, sau chinez-ul, cum era numit în grai bănăţean, era un şef al satului.

Cnezii existau deja ca formă de organizare şi conducere atunci când regii Ungariei au pus stăpânire pe Banat. Regii unguri au fost nevoiţi să accepte existenţa lor pentru a putea guverna. Multora dintre cnezi le erau acordate privilegii şi răsplată pe măsura meritelor civile, dar mai ales militare.

Instituţia cnezială a supravieţuit şi sub imperiul otoman, iar după alungarea turcilor, sub administraţie habsburgică, a cunoscut o înflorire, ca o adevărată administraţie românească. Austriecii au instituit şi o formă superioară prin figura oberkneaz-ului, care făcea legătura între cnezi şi administraţia de stat. Sfârşitul cnezilor bănăţeni s-a petrecut după cedarea Banatului către regatul ungar (în 1779).

Cnezii ardeleni

În Ardeal cnezii au avut o evoluţie asemănătoare cu a celor din Banat, unii evoluând spre trepte superioare de nobilitare, alţii fiind decăzuţi din privilegiile lor, ajungând iobagi. Cnezii din Ardeal care au dobândit privilegii mai mari de la regii Ungariei au făcut-o cu preţul renunţării la religia ortodoxă, ceea ce în epocă însemna în scurt pierderea apartenenţei etnice. Din rândul acestor cnezi trecuţi în rândurile feudalilor maghiari s-au ridicat familii de vază ale regatului ungar: Kendeffy (Cândea), Banffy (Ban), Bethlen (Beclean) şi altele. Cnezii care nu acceptau trecerea la religia catolică de la cea ortodoxă pe care o aveau, erau treptat decăzuţi din drepturile lor şi ajungeau la devreme sau mai târziu în rândul iobagilor. Ultimul cneaz român cunoscut în Ardeal este cneazul Iacob, atestat în Abrud în secolul al XVI-lea.

Bibliografie

• Academia Republicii Populare Române - Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964
• Sachelarie, Ovid; Stoicescu, Nicolae (coord.), Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988
• Feneşan, Costin - Cnezi şi obercnezi în Banatul imperial (1716 - 1778), Editura Academiei Române, Bucureşti, ISBN 973-27-0535-3 p. 9