Elena Ghica

de la Enciclopedia României

(Redirecționat de la Elena Ghica (Dora D’Istria))
Salt la: navigare, căutare
Elena Ghica
Petre Mateescu, Dora d'Istria, ulei pe pânză, 1876, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti
Născut 3 februarie 1828, Bucureşti
Decedat 17 noiembrie 1888, Florenţa
Mormânt la Cimitirul „Trespiana”, Florenţa
Ocupaţie scriitoare, feministă
Părinţi Dimitrie Ghica şi Caterina Faca

Elena Ghica (Dora D’Istria) (n. 3 februarie 1828, Bucureşti – d. 17 noiembrie 1888, Florenţa). Scriitoare, feministă.

Biografie

Fiica marelui ban Dimitrie Ghica (numismat şi arheolog), nepoata domnitorilor din această familie, şi a Caterinei Faca, a primit o educaţie aleasă. Considerată de către profesorul ei particular, G.G. Papadopol, un copil minune, a învăţat, până la vârsta de zece ani, nouă limbi străine, pictura şi pianul. La numai 14 ani a tradus, în limba germană, Iliada lui Homer. În perioada 1842 – 1946, familia Ghica face o călătorie de studii prin marile oraşe europene, Viena, Dresda, Veneţia şi Berlin.

În 1849 se căsătoreşte cu principele rus Alexandr Kolotov Massalski, cu care se stabileşte la Sankt Petersburg. Aici obţine premiul I la un concurs de peisaje organizat la Muzeul Ermitaj. În timpul Războiului Crimeii (1853 – 1956) îşi arată simpatiile pentru Franţa şi Anglia, fapt pentru care a fost pedepsită crunt de către oficialităţi, fiind bătută la palatul gubernial din capitala rusă. După acest eveniment nefericit, petrecut în 1856, se desparte de soţ şi plecă în Occident, stabilindu-se în Elveţia, la Arau.

Elena Ghica a escaladat vârful Moench din Alpii elveţieni, unde a înfipt tricolorul pe care era brodat numele României, devenind prima femeie care a reuşit acest lucru. A descris performanţa în La Suisse allemande et l’ascension de Moench, publicată la Paris şi Geneva, în 1856, lucrare ce vine după La vie monastique dans l’église orientale, publicată, cu un an înainte, în aceleaşi locaţii. Opera sa a fost variată, ea cuprinzând teme de istorie, politică socială, economie politică, religie, feminism, poezie populară sau pagini de istorie, etnografie, etnologie şi folclorul popoarelor din Balcani, publicate în limbile franceză, italiană, greacă, rusă, germană şi engleză: Les îles ioniennes şi La nationalité roumaine d'après les chants populaires, publicate în «Revue des deux mondes», revistă cu care a colaborat până în 1873, Les femmes en Orient, în 1863, Des femmes par un femme, în care a prezentat condiţia femeilor din Elveţia şi Germania, Excursions en Roumélie et en Morée, publicată, în 1863 la Zürich şi Paris în memoria domnitorului Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, ucis de otomani datorită protestelor referitoare la cedarea Bucovinei, Albanezii în România. Istoria principilor Ghica în secolele XVII-XVIII-XIX (Florenţa, 1872), La poésie des Ottomans, (1877) ş.a. O parte din lucrările ei au fost publicate în România, în 1876 – 1877, în vol. Operile principesei Dora d'Istria, traduse de Grigore Peretz, cu o introducere a biografului ei Bartolomeo Cechetti.

A colaborat cu numeroase reviste, «Ètoile du Danube» (Bruxelles), «Courrier de Paris», «Illustration» (Florenţa), «Revue Suisse» (Neuchâtel), «Nouvelle Pandore d’Athènes», «Indépendance hellénique» (Atena) etc. Călătoreşte mult prin Europa Occidentală, prin Balcani, sau în cele două Americi. A fost membră a multor Academii, societăţi savante, institute, asociaţii din Grecia, Italia, Turcia, Franţa, Austria sau Argentina. A fost cinstită de scriitorii români George Bariţiu, Radu Ionescu, George Ionnescu-Gion, Cezar Bolliac sau străini, Angelo de Gubernatis, Enrico Panzacchi, C.F. Gabba, A. Rizo Rangabé, A.Z. Pieromaldi, A. Pommier, Schmidt Weissenfels, A. Wolf, Jacques Thalberg de Scheikévitch.

În corespondenţa cu Giuseppe Garibaldi îşi expune ideile politice, propunând un plan de federaţie, formată din state independente, în Balcani, care să cuprindă pe italieni, albanezi, greci şi pe români, „…nu e departe ziua când, de la culmile Carpaţilor la ţărmurile Mării Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul ca şi cele ale lui Caragheorghe, Scanderbeg şi Canaris vor fâlfâi liber peste frumoasele ţinuturi unde aceşti vajnici patrioţi şi-au vărsat sângele”. Elena Ghica şi-a petrecut ultimii 20 de ani mai mult în Italia, la Torino, Livorno şi, în sfârşit, la Florenţa, în casa scriitorului Angelo de Gubernatis. Acest lucru nu a împiedicat-o să fie cu inima alături de locurile unde s-a născut, „îndepărtată de soartă, din copilărie, de malurile dragi ale Dâmboviţei, n-am încetat niciodată să aparţin ţării natale al cărei destin este obiectul meditaţiilor mele neîncetate”, afirma ea.

După moarte, cenuşa i-a fost depusă la Cimitirul „Trespiana” din Florenţa. Prin testament, averea a fost lăsată Primăriei din Bucureşti pentru administrarea spitalului Pantelimon, ctitoria familiei sale, iar tablourile, corespondenţa, cărţile rare, pinacotecii şi bibliotecii municipale din Florenţa. „Prin opera ei a ridicat atât de sus numele pe care i l-a dat tatăl ei şi a cinstit patria care i-a dat leagăn” (Paolo Mantagazza).

Bibliografie

  • George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009