Emanuil Ungureanu

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Emanuil Ungureanu
Emanuil Ungureanu.jpg
Născut 23 decembrie 1845, Satchinez, Timiş
Decedat 28 martie 1929
Ocupaţie avocat, politician

Emanuil Ungureanu (sau Emanoil Ungureanu, n. 23 decembrie 1845, Satchinez, judeţul Timiş – d. 28 martie 1929), avocat, filantrop, om de cultură bănăţean dedicat emancipării culturale a românilor bănăţeni. Membru al PNR, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, ca reprezentant al Banatului.

Biografie

S-a născut într-o familie de ţărani din comuna Satchinez, judeţul Timiş. Liceul l-a absolvit la Timişoara, iar Facultatea de Drept a urmat-o la Budapesta între 1869-1872. Din 1874 a devenit avocat iar din 1875 a intrat în baroul avocaţilor din Timişoara, unde a profesat până în 1916.

Ungureanu era dominat de ideea necesităţii emancipării românilor din Banat prin culturalizare. Era convins că trebuia mărit numărul şcolilor, trebuia descentralizată cultura prin înfiinţarea de şcoli şi instituţii culturale în toate oraşele, târgurile şi comunele Banatului, trebuia sprijinită presa românească, instituţiile culturale şi nu în ultimul rând trebuiau asigurate condiţii de învăţătură tinerilor şi femeilor. Urmărind aceste principii-deziderate, el a contribuit substanţial cu propria sa avere pentru a subvenţiona şcoli şi a asigura buna funcţionare a internatelor pentru elevii români: la alumneul din Timişoara, la şcoala superioară de fete din Lugoj, la Şcoala superioară de fete din Arad, Gimnaziul din Arad. Tot el a combătut vehement legea Apponyi pentru desfiinţarea şcolilor naţionale şi a organizat corpul învăţătoresc din zona Timişoarei.

În 1898 a întemeiat filiala de la Timişoara a Astrei, apoi a întemeiat mai multe filiale în teritoriu. Pentru activitatea sa deosebită a fost declarat membru fondator şi membru de onoare al Astrei. A sprijinit şi Societatea de cultură „Petru Maior” de la Budapesta, „România Jună” de la Viena, Societatea română de lectură de la Cluj. Pe planul emancipării economice a înţeles importanţa instituţiilor de credit pentru nevoile bănăţenilor şi a întemeiat băncile „Timişeana”, „Lipovana” şi „Luceafărul”, iar pentru creditarea meseriaşilor institutul „Protectorul”.

În politică a fost mai rezervat, dar s-a înscris de timpuriu în Partidul Naţional Român. La 1891 apare ca membru în delegaţia care trebuia să înmâneze împăratului Memorandumul românilor. El s-a raliat grupului bănăţenilor alcătuit din fraţii Alexandru, Zeno şi Eugeniu Mocioni, Vincenţiu Babeş, Constantin Rădulescu şi Coriolan Brediceanu, care s-au opus tezei ardelenilor, convinşi de inutilitatea juridică a demersului, ceea ce s-a şi adeverit. Convingerile sale politice s-au exprimat mai mult în presă şi din acest punct de vedere presa românească a găsit în el un susţinător, atât moral cât şi material. A sprijinit mai ales ziarele „Dreptatea” din Lugoj, „Tribuna” din Sibiu şi „Banatul” din Timişoara. Alături de Alexandru Mocioni şi Vincenţiu Babeş, a finanţat timp de şase ani un contract anual pentru apariţia în ziarul "L'Europe" de articole privitoare la situaţia politică, economică şi socială a românilor din Ungaria.

A fost prezent la Marea Adunare de la Alba Iulia şi a fost ales membru din partea Timişoarei în Marele Sfat Naţional Român din Transilvania. După unirea Banatului cu România, Emanuil Ungureanu a fost numit inspector cultural cu misiunea de a organiza şcolile din Timişoara şi comisar ministerial împuternicit cu rezolvarea problemelor culturale ale Banatului. A făcut eforturi pentru înfiinţarea unei Academii Comerciale la Timişoara. După un început promiţător, având sprijinul autorităţilor, demersul său a eşuat în faţa lipsei de interes de la nivel central. Mai mult succes a avut însă cu Muzeul din Timişoara, care după război se afla într-o stare neclară. Ungureanu l-a trecut în subordinea municipiului, asigurându-i astfel un cadru stabil în care s-a putut dezvolta Muzeul Banatului.

După terminarea războiului, la Bucureşti s-a înfiinţat Casa de Educaţie Naţională care avea filiale răspândite în teritoriu, un fel de cămin culturale cu rol de a răspândi cultura la sate. În 1920 s-a creat şi filiala din Timişoara, al cărei preşedinte a fost ales Emanuil Ungureanu. În decurs de 6 ani a reuşit să organizeze 96 de filiale ale Casei de Educaţie Naţională numai în judeţul Timiş-Torontal. Numai pentru construirea localului din Timişoara, Ungureanu a alocat jumătate din întreaga sa avere.

Nu în ultimul rând, a întemeiat fundaţia „E. Ungureanu” cu un fond de 500.000 coroane aur, fundaţie care a subvenţionat multe instituţii culturale. S-a stins din viaţă la 29 martie 1929.

Bibliografie

  • Luchescu, Gheorghe, Din galeria personalităţilor timişene, Editura „Dacia Europa Nova”, 1996
  • Trâpcea, Th.N.; Din viaţa şi activitatea lui Emanuil Ungurianu, în Studii de istorie a Banatului, vol.II, Timişoara 1970 pp. 205-218

Bibliografie recomandată

  • Rămneanţu, Vasile, Emanuil Ungurianu 1845-1929, Editura Mirton, Timişoara 1996 ISBN 973-578-218-9