Feminismul românesc

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Smaranda Braescu portret.jpg Lola Bobescu.jpg
99999x120px Dina Cocea.jpg
Eroare la generarea previzualizării: Parametrii invalizi ai imaginii miniatură
Regina Elisabeta a Romaniei.jpg

Acest articol tratează feminismul românesc.

Evoluţia feminismului românesc

Începuturile emancipării femeii române. Contextul internaţional

Dacă odată cu izbucnirea, în 1789, a Revoluţiei franceze, femeia iese din spaţiul domestic devenind luptătoare egală cu bărbatul pentru principiile întregii societăţi, reformularea statutului ei social a presupus încă o lungă perioadă de timp. Deşi până la sfârşitul secolului al XIX-lea locul şi rolul ei în societatea europeană rămân încă marginale, nu încetează să evolueze. În pofida persistenţei clişeelor tradiţionale, sub impactul mişcării feministe, cu trăsături specifice pe zone şi perioade (unii autori au subliniat că nu există feminism, ci feminisme) inserţia femeilor în viaţa societăţilor europene, şi dobândirea de drepturi pe diverse planuri, se produce treptat. Feminismul însuşi evoluează de la cel iniţial, al egalităţii (vizând stipularea în constituţie a egalităţii de drepturi), la cel al diferenţierii şi al eliberării, până la feminismul radical, lansat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Situaţia femeii în spaţiul românesc are o serie de asemănări cu cea general-europeană, dar şi o serie de elemente specifice.

Doamna - ctitor

Pe parcursul Evului Mediu, reprezentantele înaltei societăţi şi soţiile domnitorilor au părăsit adeseori viaţa plictisitoare din iatacuri pentru a-şi sprijini soţii atunci când aceştia se confruntau cu situaţii politice delicate: la români „nu e nici un colţ de taină unde să se ascundă sfioase, femeile. Dimpotrivă, Doamna se amestecă în toate şi, când domnul cade, ea e gata să joace rolul său” (Nicolae Iorga). Unele s-au implicat în luptele pentru tron, fie ajutându-şi soţii să-l (re)capete, fie sprijinindu-şi fiii în lupta succesorală sau chiar în conducerea ţării: „Ele se îndreaptă către dregători şi dau mărturia unei judecăţi îndeplinite. Spun cine e soţul, de la care le vine toată puterea, dar fac să scrie cartea domnească în numele lor. Dedesubt nu e pecetea domnului, ci mica, delicata pecete de inel a doamnei” (Idem). Respectul datorat acestora este relevat şi de faptul că participau la ospeţe, Dimitrie Cantemir relata că uneori „la masa de prânz a domnului vine şi Doamna”, nu este doar slujită, în iatacurile proprii, de dregători „cămăraşii, medelnicerii, cuparul sau paharnicul şi jupânesele alese din neamurile boiereşti”. Fiicele erau utilizate, ca peste tot în Europa vremii, pentru a încheia alianţe sau a consolida averi. Dintre acestea relevante sunt doamnele Chiajna, Ecaterina Salvaresso, Maria Voichiţa, Stanca, Ruxandra Lăpuşneanu, Elisabeta Movilă, Păuna Cantacuzino sau domniţele Elena, Bălaşa, Rallou ş.a.

Doamna - sensibilă

Escaladarea barierelor impuse de viaţa în strictul univers familial s-a contextualizat ca fenomen în sine în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Emanciparea femeii ca element constitutiv al modernizării societăţii româneşti descrie un parcurs sinuos, condiţionat în bună măsură de structuri de mentalitate, dar şi de incongruenţe aferente politicului sau economicului. Îngemănarea de elemente novatoare cu moştenirea actului filantropic şi de caritate asumat de reprezentantele marilor familii boiereşti din Ţările Române a particularizat cazul românesc în context european şi a dus la recunoaşterea drepturilor cetăţeneşti ale femeii. Vizibilitatea femeii române în spaţiul public a fost reclamată şi promovată de către elite, ceea ce face ca transmisia către celelalte categorii de populaţie să fie trunchiată, pe alocuri echivocă. Majoritatea specialiştilor în domeniu este de acord că iniţiativa feministelor românce nu poate fi considerată drept o banală adoptare mimetică a comportamentului public occidental. Tatonările autohtone valorificau în egală măsură conduita publică exemplară a unora dintre boieroaicele muntene sau moldovene (vezi exemplul Saftei Brâncoveanu), prezenţe active în viaţa comunităţilor locale încă din secolul trecut, dar şi experienţele noilor generaţii aristocratice, promotoarele unui univers ideatic incompatibil cu realităţile româneşti.

Contactul elitelor româneşti cu mesajul livresc iluminist a fost intermediat de studenţii români aflaţi la studiu în Occident, ca şi de o parte a camarilei fanariote. Acţiunea publică a femeii în prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost indisolubil legată de cauza revoluţionară şi manifestă în acele familii româneşti care au subscris unei educaţii în spiritul vremurilor noi (vezi Zoe Golescu, Maria Rosetti sau Cocuţa Conachi). Raportarea acestora la realităţi politice într-o permanentă schimbare (războaiele napoleoniene, Sfânta Alianţă, războaiele ruso-austro-turce, legitimarea Imperiului German ca un centru de putere) a determinat actul de acţiune publică. Zoe Golescu a împărtăşit ideea izbucnirii unui nou conflict ruso-turc, care să oblige Marile Puteri să intervină şi să clarifice situaţia internaţională a Principatelor Române. O privire sumară asupra îndeletnicirilor sale din perioada postrevoluţionară – întreţine o vie corespondenţă cu fiii săi, are contacte cu secretarul Consulatului britanic din Bucureşti, călătoreşte în Imperiul Otoman şi se confruntă cu reprezentantul Puterii protectoare la Bucureşti – relevă faptul că este bine informată despre mersul afacerilor europene şi despre oportunităţile româneşti în acest context. Multe dintre familiile româneşti cu stare au ales să-şi trimită fetele la studii „în îndepărtata străinătate”, tocmai pentru definitivarea unui profil spiritual armonios.

Doamna - soţie

Idei care au făcut carieră în epocă, precum libertate, egalitate sau democraţie au sedus publicul feminin (vezi celebritatea salonului Elenei Sturdza). Femeia a fost mult mai deschisă la asumarea unui tip de discurs politic novator, în principal datorită aspiraţiilor sale de natură egalitaristă în spaţiul cetăţenesc. Intenţia declamată, de participare la viaţa politică, a fost incompatibilă statutului său şi prevederilor codexurilor legislative în vigoare. O abordare economică a problemei permite surprinderea aspectelor legate de protejarea femeii în calitatea sa de soţie în faţa abuzurilor soţului, în acest sens Codul Civil cuzist valorificând la un nivel superior prevederile legislative anterioare (Codul lui Caragea sau cel al lui Calimachi). Interogarea factorului social lămureşte privitor la carenţele perpetuate în educaţia femeii (îndeosebi a orăşenimii şi ţărănimii). Astfel, unul dintre punctele forte ale discursului feminist din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a vizat facilitarea accesului la educaţie a fetelor şi atenuarea acelor constante educaţionale ce le pregăteau pe femei exclusiv pentru rolul de soţie şi mamă, idee subliniată de la cel mai înalt nivel: „Femeia, centru al familiei şi al vieţii casnice, motor al sentimentelor celor mai nobile şi generoase, a avut şi va avea rolul cel mai înalt şi mai frumos în societăţile omeneşti ca fiică şi ca soţie şi ca mumă” (Carol I, cuvântare la premierea fetelor din şcolile primare şi gimnaziale de fete, 1876) sau „Femeia să tacă în biserică! Nici astădzi nu mi-am schimbat părerea şi voiu zice tot-deauna că activitatea femeii nu trebue să esă din interiorul sfânt al casei. Glasul femeii nu sună mai frumos ca la vatra ei, în mijlocul copiilor ei…” (Elisabeta de Wied, discurs la Academia Română, 1890).

Doamna - revoluţionar

Angajarea Regatului României în prefaceri interne de natură economică a funcţionat ca reactiv în procesul de socializare a femeii. Cererea pe piaţa muncii determina remanierea socială şi constrângea sistemul public de educaţie să apeleze la acele resorturi instituţionale care să-l eficientizeze. Descendentele familiilor aristocrate continuau să-şi desăvârşească profilul intelectual în capitale europene faimoase, în timp ce moştenitorii burgheziei în formare au ales învăţământul universitar românesc (în 1908, cca 21,64% din numărul studenţilor erau femei). Beneficiile noii configuraţii economice s-au tradus în percepţia despre sine a femeii autohtone. Cvasiindependentă din punct de vedere financiar, consumatoare de literatură şi de vestimentaţie de factură occidentală, aceasta a învăţat treptat să-şi articuleze pretenţiile faţă de societatea la a cărei funcţionare a devenit părtaşă. Formularea explicită a revendicărilor a fost asumată de diversele asociaţii de femei ce au fiinţat în epocă. Interesate în săvârşirea actelor de binefacere ca expresie a cultivării tradiţiei mişcării feministe, aceste organizaţii au arborat cu timpul stindardul cauzei feministe. Organele de presă aferente au facilitat schimbul de idei, dar şi popularizarea discursului. Dintre tipăriturile cele mai influente ale perioadei se cuvin a fi menţionate „Femeia Română” (întemeiată de Maria Flechtenmacher, 18781888), „Gazeta Femenină”, „Familia”, „Munca” (1889), „Rândunica” (1893), „Buletinul Ligii femeilor” (1895), „Dochia” (întemeiată de Adela Xenopol, 1896), „Românca”, „Uniunea femeilor române” (1908), „Viitorul româncelor”, „Drepturile femeii” (1912). În paginile acestor publicaţii, elitele au fost provocate să-şi formuleze pertinente puncte de vedere privitor la nevoia de emancipare a „femeii române din toate straturile sociale” şi să configureze proiecte de reformă socială adecvate realităţilor româneşti ale momentului.

Confruntarea cu împământenita ordine socială rigidă şi închistată a îngreunat orientarea feministelor spre sfera publică, acestea preferând chiar şi în perioada interbelică acţiunea pe cont propriu şi mai puţin coroborarea eforturilor lor cu a celorlalte minorităţi marginalizate în numele tradiţiei. Cele mai multe dintre apelurile publice accentuau rolul ce-i revenea bărbatului în ridicarea spirituală a femeii şi în educaţia acesteia. Politicieni şi oameni de cultură precum Ion Heliade-Rădulescu, George Bariţiu, C.V. Ficşinescu, Paul Scorţeanu sau Valeriu Hulubei au subliniat nevoia stringentă de reaşezare a sistemului de educaţie, condiţie sine qua non a profilării unei societăţi civile trainice. O naţiune tânără, aşa cum era percepută naţiunea română, trebuia să se reproducă în condiţii de sănătate mentală. Femeia era constrânsă astfel să transmită un mini-discurs uniformizat despre viitorul ţării şi despre menirea patriotică a fiecărui cetăţean, mini-discurs însuşit în cadru instituţional (şcoală, biserică). Altfel spus, societatea românească din a doua jumătate a sec. XIX era dispusă să cultive femeia numai în calitatea acesteia de mamă (în plan restrâns, mamă de familie, în plan larg, mamă a naţiunii) şi bun creştin, şi mai puţin să reflecteze asupra includerii acesteia în corpusul cetăţenesc.

Doamna - luptător

Radicalizarea discursului feminist a fost legitimată şi de profilarea pe scena politică a Partidului Socialist al Muncitorilor din România, care prevedea în statutul votat la cel de-al doilea Congres „absoluta egalitate între bărbat şi femeie”, „egalitatea drepturilor politice şi civile dintre bărbat şi femeie” sau retribuţie egală în condiţiile prestării aceleiaşi munci (cotidianul „Munca”, 24 aprilie 1894). Sofia Nădejde, soţia liderului socialist Ion Nădejde, familiarizată ideologic cu mişcarea socialistă, a supus dezbaterii publice subiecte preferate mediului publicistic francez, cum ar fi, de pildă, raportul dintre inteligenţă şi greutatea creierului. Argumentaţia sa a subliniat nevoia revizuirii percepţiei societăţii româneşti despre femeie şi despre emanciparea sa prin învăţătură, cel puţin din perspectiva accepţiei sale ca „om, semen al bărbatului”.

Liga Femeilor din România” (1894) a fost una dintre multele societăţi feministe care şi-a exprimat deschis intenţia de a întreprinde acţiuni în spaţiul public, menite să relativizeze locul „mult prea restrâns” rezervat femeilor. Astfel, militantele îşi propuneau să aducă modificări corespunzătoare legislaţiei în vigoare, îndeosebi Codului Civil, să convingă de necesitatea independenţei economice a soţiei în interiorul vieţii de familie, să se implice în promovarea femeii instruite în posturi până atunci rezervate cu obstinaţie elementului bărbătesc (avocat, notar, membru în Consiliul de Administraţie). Programul a cunoscut de-a lungul timpului importante adnotări, dintre care semnificativă ar fi referinţa la reclamarea drepturilor politice. O modalitate de cointeresare a factorului politic de decizie practicată de membrele Ligii a fost încunoştiinţarea prin petiţii adresate Parlamentului despre nevoia stringentă de rezolvare a doleanţelor lor. În primul deceniu al secolului trecut s-a impus, pe lângă necesitatea emancipării culturale a femeii, şi recunoaşterea apartenenţei sale cu drepturi depline la corpul cetăţenesc (prima româncă care a arătat semnificaţia obţinerii dreptului de vot pentru femeie a fost Eliza Popescu).

Participarea Regatului României la prima conflagraţie mondială a presupus schimbări bruşte la nivelul politicii de stat, ca şi deteriorarea ireparabilă a sistemului tradiţional de valori. Femeia română a ieşit din anonimat odată cu înrolarea soţului, a fratelui, a fiului sau a tatălui în armată. Fie ele ţărănci cu grija gospodăriei, infirmiere mobilizate în spitalele de campanie din spatele frontului, muncitoare în fabricile româneşti care se văzuseră nevoite să suporte efortul de război sau soţii de oameni politici, femeile au reuşit să se adune exemplar şi să dovedească legitimitatea revendicărilor lor. În contextul nou disputatei ordini politico-sociale (discuţiile pe marginea Constituţiei de la 1923), femeia a încercat să-şi impună propriile interese şi să valorifice orizontul deschis moştenit în urma războiului. În iulie 1918 a luat naştere „Asociaţia pentru Emancipare Civilă şi Politică a Femeilor Române”, care valorifica tradiţiile militantelor feministe din Vechiul Regat, dar şi eforturile de emancipare civică ale transilvănencelor (prima asociaţie feministă din spaţiul românesc a apărut la Budapesta). Modificarea fondului legislativ oferea şi oportunitatea impunerii egalităţii politice a femeii cu cea a bărbatului. În acest sens, asociaţia a continuat să trimită petiţii Parlamentului, să organizeze conferinţe publice şi să susţină o amplă campanie de presă.

Perioada interbelică a marcat pe multiple planuri afirmarea cauzei feministe. Practicarea votului universal a reprezentat o provocare în sine pentru întreaga suflare bărbătească (evident, cu excepţiile semnalate de Constituţie). Astfel, puţini dintre aceia care aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi au avut răgazul de a reflecta la legitimitatea cererilor feministe. Noul cetăţean s-a văzut el însuşi obligat să-şi reevalueze într-un ritm alert opţiunile în spaţiul politic, fie şi numai ca urmare a acţiunii a doi factori decisivi – apariţia pe scena politică a unor noi actori şi mandatul de parlamentar pe termen scurt. Faptul în sine a obligat mişcarea feministă să-şi reelaboreze discursul public şi să găsească soluţii viabile în vederea împlinirii misiunii sale sociale.

Monument dedicat Ecaterinei Teodoroiu

Politicul a rămas mai departe refractar la oportunitatea unei dezbateri pe tema dreptului femeii de a se „încetăţeni”. În ciuda demontării unor prejudecăţi sau a unor mentalităţi rigide şi atitudini închistate (vezi cazuri precum Ecaterina Teodoroiu, Ella Negruzzi, Elena Stoenescu-Caragiani, Smaranda Brăescu sau Olga Prezan), titularii ordinii de stat tradiţional-novatoare au afişat o atitudine rezervată în problema profesiunii civice feministe, uneori folosind discursul acestora pentru a-şi justifica apartenenţa de stânga sau de dreapta pe eşichierul politic. Fracturarea identitară a societăţii româneşti după război s-a reflectat şi în promovarea imaginii despre sine a femeii. Războiul semnase certificatul de deces al moşierimii române, astfel că, multe dintre temerarele susţinătoare ale mişcării feministe vor căuta să-şi salveze trunchiat identitatea. Chiar dacă societatea românească se pretindea primenită din diverse unghiuri de percepţie, în fapt se prezenta sub forma unui amestec de elemente de tradiţie şi inovaţii, ce va încetini procesul de modernizare.

Prinţesa Alexandrina Cantacuzino este un exemplu elocvent în acest sens. Activă în diverse organizaţii feministe precum „Gruparea Femeilor Române”, „Asociaţia Casa Femeii”, „Societatea Solidaritatea”, aceasta a promovat ideea emancipării femeii din perspectiva materialităţii sale într-un ev nou, cristalizat în urma stingerii conflictului mondial. Discursul său îmbracă pe alocuri forme antimoderniste (chiar accente xenofobe), ceea ce face ca regresiunile intelectuale să se substituie formulărilor feministe concrete de dinainte de război.

Mişcarea feministă încerca să rămână, în ciuda diferitelor provocări, puternic ancorată în viaţa socială reală. Argumentaţia oferită de Calypso Botez relativ la necesitatea acordării dreptului de vot femeilor se sprijinea pe factorul „logic şi de adecvare la actualitate”. Suprapunerea dintre stat şi naţiune nu era perfectă, din moment ce femeia, mama naţiunii, era exclusă din corpul cetăţenesc. Poate mai semnificativ decât discursul practicat de către reprezentantele mişcării de emancipare a fost procesul de integrare a femeii în diferitele sectoare ale vieţii publice (de la atelierele meşteşugăreşti la instituţii elitiste precum Academia Română). Lansarea femeii pe piaţa muncii a condus la relativizarea punctelor de vedere antifeministe şi a pregătit societatea românească pentru momentul schimbării. În anul 1929 femeile au primit un parţial drept de vot, în sensul în care puteau să aleagă şi să fie alese în consiliile municipale, în condiţiile în care aveau studii liceale sau profesionale terminate, erau văduve de război sau decorate pentru servicii excepţionale.

Elena Lupescu şi Carol II (1952)

Lipsa de unitate şi, uneori, abuzul de discurs intelectualizat în ceea ce priveşte chestiunile legate de locul şi rolul femeii în societatea românească au devenit sesizabile în perioada premergătoare celei de-a doua conflagraţii mondiale. Experienţa regimurilor politice nondemocratice în spaţiul public românesc (regele Carol II şi mareşalul Ion Antonescu) a cultivat figuri feminine precum Elena Lupescu, regina mamă Elena sau Maria Antonescu. Problema cea mai spinoasă se dovedea a fi cea a categoriilor – Elena Lupescu era demonizată, regina mamă Elena privită condescendent sau admirată, Maria Antonescu acuzată, Zoe Sturdza temută, Alexandrina Cantacuzino „adulată”, Ana Pauker condamnată ş.a.m.d.

Dreptul femeii de a accede în Parlamentul României, câştigat în 1939, a fost lovit de nulitate odată cu alterarea situaţiei politice interne şi internaţionale, aşa că societatea autohtonă avea să recunoască egalitatea în drepturi politice a femeilor cu bărbaţii în contextul instaurării unei dictaturi de stânga. Regimul comunist a reglat într-un mod brutal diferendul ideologic dintre promotorii feminismului şi antifeminişti, impunând femeia ca „muncitor socialist egal” cu bărbatul. Chestiunea nu era însă nici pe departe soluţionată, în ciuda deciziei neechivoce a autorităţii de stat.

În încercarea de a se împământeni la Bucureşti, noua ordine politică de stat a trebuit să exerseze şi tehnica compromisului. Astfel, în atitudinea statului de democraţie populară faţă de femeie s-au putut detecta elemente de noutate, însă şi componente tradiţionale. Peste imaginea pe care societatea românească o construise despre rolul femeii în cuprinsul secolelor trecute, titularii noii puteri au suprapus, fără să reflecteze asupra consecinţelor, elemente din discursul feminist interbelic. Acest amestec avea menirea să servească politica socială a regimului comunist.

Doamna cu coc

Ana Pauker

Femeia politician, femeia muncitor sau femeia activist au fost numai câteva dintre modelele cultivate public în timpul administraţiei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Femeia politician, mai ales aceea care se implicase activ în propăşirea mişcării comuniste româneşti în vremuri puţin generoase, avea menirea de a înlocui vidul creat de dispariţia de pe scena politică, cu sprijinul electoratului, a aşa-zişilor demnitari burghezi corupţi. Indiferent că acţionase în numele Partidului Comunist din România sau în numele Cominternului, femeia făcuse dovada capacităţilor sale organizatorice şi, deci, merita un loc important în viaţa politică. Femeia muncitor a pus umărul, alături de muncitorul bărbat, la construcţia socialismului, la avântul procesului de industrializare, la creşterea randamentului muncii (evident, un rol însemnat în mobilizarea „forţelor sale productive” l-a avut propaganda). Femeia activist a jucat, potrivit rapoartelor Comisiei de Propagandă, un rol însemnat în popularizarea „bunelor intenţii” ale noului corp politic în rândul oamenilor muncii. Un fenomen care merită supus atenţiei descrie starea civilă a principalelor voci feminine din epocă – Liuba Chişinevschi, Ana Toma, Sanda Rangheţ, Vanda Nicolschi sau Ecaterina Borilă. Pentru relevanţa opiniei noastre ar fi de exploatat faptul că poziţia penetrantă deţinută de acestea în societatea românească – în C.C. al P.M.R., în organismele de presă sau în societăţile mixte româno-sovietice – se datora într-o însemnată proporţie poziţiei soţilor. În cele mai multe din cazuri, marginalizarea soţului a atras după sine şi mazilirea personajului în cauză. Mai mult, după modelul Anei Pauker, au consimţit la adopţii, în ciuda faptului că erau deja deţinătoarele unor familii consolidate. Sublinierile de mai sus au căderea de a demonstra raportul proporţional dintre tradiţie şi înnoire practicat de regimul comunist.

Fenomenul va îmbrăca noi aspecte în ultimele două decenii de administraţie a lui Nicoale Ceauşescu, datorându-se deopotrivă inovaţiilor din viaţa politicii de stat şi mutaţiilor de factură socială survenite în urma scăderii ratei natalităţii. Coabitarea statutară a femeii muncitor cu femeia mamă a funcţionat ca o provocare pentru echipa prezidenţială. În procesul de formare a „omului nou” termenii contractuali se modifică considerabil. Femeia era în realitate cel mai puţin vizată de discursul propagandistic, pentru că, în fapt, trebuia să se întoarcă cu faţa către trecut şi să-şi redescopere valenţele antebelice de „mamă a naţiunii”. Complicat devenea însă procesul de osmoză dintre ipostazele în care era imaginată femeia – mamă a naţiunii (evident, socialiste), muncitor, soţie şi credincios apărător al păcii.

Prezenţa femeii în activitatea productivă nu a presupus aprioric şi emanciparea socială, aşa cum susţineau parte din feministele perioadei antebelice. Independenţa sa financiară a fost surmontată de obligaţiile de reproducere. Femeia româncă, potrivit iconografiei oficiale, era îngemănarea fertilităţii cu devotamentul faţă de casă şi societate, cu sacrificiul de sine şi capacitatea de luptă.

Elena Ceauşescu

Hotărârea P.C.R. de a acorda un rol mai important în politică femeii s-a concretizat prin numirea a patru femei în Comitetul Executiv al partidului: Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Magdalena Filipaş şi Aurelia Dănilă. Promovarea femeii în structurile de conducere ale statului, la începutul anilor ’70, a avut ca scop legitimarea ascensiunii politice a primei femei a ţării, singura care a reuşit să treacă prin toate nivelurile. Elena Ceauşescu – devenită femeie-simbol, un exemplu pentru toate româncele, aşezată în galeria revoluţionarelor, începând cu femeia neoliticului, trecând prin „soţiile de domnitori” şi ajungând la „femeile marelui front al înnoirilor revoluţionare” – a fost însoţită de persoane care s-au regăsit în funcţii până în ’dec. 1989: Lina Ciobanu, Suzana Gâdea, Ana Mureşan, Aneta Spornic, Alexandrina Găinuşe, Cornelia Filipaş, Maria Bobu, Paula Prioteasa, Maria Flucsă, supuse în permanenţă unui strict control şi, bineînţeles, sancţiunilor. În Comitetul Central al P.C.R. femei membre erau 17% în 1960, 22% în 1965, 23 % 1973 sau 29 % în 1980, raportul femeie/bărbat promovaţi ca noi membri după 1974 este net în favoarea celor dintâi.

Politicianul femeie din timpul guvernării ceauşiste avea un cu totul alt profil intelectual comparativ cu produsul similar al epocii anterioare. Suzana Gâdea, Maria Bobu, Lina Ciobanu sau Alexandrina Găinuşe se evidenţiaseră datorită „capacităţii lor de muncă”, efortului de a-şi construi o carieră profesională exemplară şi, care, odată realizată, garanta reprezentarea la cel mai înalt nivel. Specializarea demnitarului femeie juca un rol insignifiant în noua configuraţie a aparatului de stat – indiferent de formaţie, putea îndeplini cu succes slujbe în învăţământ şi educaţie, sănătate sau justiţie. Înregimentarea politică a acesteia a funcţionat ca zălog pentru o viaţă în slujba credinţelor comuniste. Miniştrii femei ai guvernelor din ultimul deceniu comunist au deţinut şi preşedinţia organismelor de femei la nivel naţional.

Aserţiunea, frecvent reiterată, că în viaţa literară şi artistică spiritul imaginativ ar fi descătuşat este lovită de nulitate, din perspectiva faptului că într-un regim nondemocratic (mai mult decât într-un regim democratic) statul controlează producţia intelectuală şi mesajul cultivat de aceasta. Viaţa sportivă, constant cultivată în totalitarism, a prilejuit Republicii Socialiste România momente de glorie la Jocurile Olimpice sau în diversele competiţii internaţionale (incompatibile cu statutul sportivilor participanţi, şi ne referim îndeosebi la restricţiile cu privire la deplasările în străinătate sau la deţinerea de altă monedă decât cea românească).

Doar... Doamna

Renaşterea spiritului civic (pentru care militaseră Doina Cornea sau Monica Lovinescu) ca urmare a prăbuşirii sistemului comunist a readus în atenţia opiniei publice chestiunea emancipării femeii. Cât de tributară rămâne societatea feminină moralei rurale sau comportamentelor tradiţionale, cât este de dispusă să-şi revizuiască atitudinea faţă de viaţa de familie sau de educaţia copilului sunt numai câteva întrebări la care cercetarea sociologică este somată să ofere astăzi un răspuns.

Bibliografie

  • Bock, Gisela, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
  • Ciupală, Alin (coord.), Despre femei şi istoria lor în România, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004;
  • Idem, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public şi privat, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003;
  • Cosma, Ghizela, Femeile şi politica în România: evoluţia dreptului de vot în perioada interbelică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002;
  • Cosma, Ghizela; Magyari-Vincze; Enikö, Pecican, Ovidiu, Prezenţe feminine: studii despre femei în România, Editura Fundaţiei DESIRE, Cluj-Napoca, 2002;
  • Cosma, Ghizela; Ţârău, Virgiliu, Condiţia femeii în România în secolul XX: studii de caz, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002;
  • De Haan, Francisca (ed.), Daskalova, Krasimira, Loutfi, Anna, Biographical Dictionary of Women’s Movements and Feminism in Central, Eastern and South Eastern Europe: 19th and 20th Century, Central European University Press, 2006;
  • Dobre, Florica (coord.), Membrii C.C. al P.C.R. (1945-1989). Dicţionar, Ed. Enciclopedică, 2004;
  • Dragomir Otilia; Miroiu, Mihaela (coord.), Lexicon feminist, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
  • Fauré, Christine (ed.), Political and Historical Encyclopedia of Women, Routledge, New York, 2003;
  • Filipaş, Elena Zaharia, Studii de literatură feminină, Editura Paideia, Bucureşti, 2004;
  • Klejman, Laurence, Egalité en Marche: Le féminisme sous la troisième République, Editions des Femmes, Paris, 1989;
  • Héritier, Françoise, Masculin-Féminin I. La pensée de la différence, Paris, Éditions Odile Jacob, 1996, rééd. 2002;
  • Mihăilescu, Ştefania, Din istoria feminismului românesc. Studiu şi antologie de texte (1929-1948), Editura Polirom, Iaşi, 2006;
  • Idem, Emanciparea femeii române. Studiu şi antologie de texte, vol. I: 1815-1918, vol.II: 1918-1948, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
  • Idem, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iaşi, 2004;
  • Miroiu, Mihaela, Convenio. Despre natură, femei şi morală, Polirom, Iaşi, 2002;
  • Idem, Nepreţuitele femei. Publicistica feministă, Editura Polirom, Iaşi, 2006;
  • Miroiu, Mihaela; Bucur, Maria, Patriarhat şi emancipare în gândirea politică românească, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
  • Nelson, D. N., Romanian Politics in the Ceauşescu Era, Gordon Science Publishers, New York, 1988;
  • Nicolaescu, Mădălina (coord.), Cine suntem noi. Despre identitatea femeilor din România modernă, F. L., 1996;
  • Offen, Karen M., European Feminisms, 1700-1950: A Political History, Stanford University Press, 2000;
  • Olteanu, Cristina, Femeia-politician în România anilor ’70, în „Erasmus”, nr. 12, 2001, pag. 227 – 231;
  • Idem, Femeile în România comunistă. Studii de istorie socială, Editura Politeia, Bucureşti, 2003;
  • Paletschek, Sylvia & Pietrow-Ennker, Bianka (Edit.), Women’s Emancipation Movements in the Nineteenth Century: A European Perspective, Stanford University Press, 2004;
  • Pârvulescu, Ioana, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005;
  • Popescu, Liliana (coord.), Gen şi Politică. Femeile din România în viaţa publică, Centrul Ana, Bucureşti, 1999;
  • Radu, Gheo-Pavel; Lungu, Dan, Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism, Editura Polirom, Iaşi, 2008;
  • Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova. 1324 – 1881, vol. I, sec. XIV – XVI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001;
  • Toderean, Olivia, Itinerarii contestatare. Studii de teorie politică feministă, Editura Politeia, Bucureşti. 2003.