Gheorghe Panu

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Gheorghe Panu
Replace this image male.png
Născut 9 martie 1848, Iaşi, judeţul Iaşi
Decedat 6 noiembrie 1910, Bucureşti
Ocupaţie jurist, publicist, politician

Gheorghe (George) Panu (n. 9 martie 1848, Iaşi, judeţul Iaşi - d. 6 noiembrie 1910, Bucureşti), jurist, memorialist, publicist, critic literar, profesor şi om politic.

Biografie

Fiul ofiţerului Vasile Panu, aghiotantul lui Alexandru Ioan Cuza, face şcoala primară şi liceul în Iaşi, apoi se înscrie la Universitate, unde studiază literele. După ce devine membru al Junimii (1872), primeşte o bursă cu ajutorul lui Titu Maiorescu şi pleacă la studiu în Occident. Studiază istoria, literele şi ştiinţele juridice la Paris şi Bruxelles, unde îşi ia doctoratul în drept (1879).

După întoarcerea în ţară devine procuror, apoi avocat.

În politică, părăseşte gruparea conservatorilor junimişti alăturându-se Partidului Naţional Liberal, devenind şeful de cabinet al ministrului de Interne, C. A. Rosetti (1881), şi deputat al acestui partid, calitate în care susţine votul universal, face o alianţă cu deputaţii socialişti şi condamnă vehement pe deputaţii antisemiţi. Editează mai multe ziare: „Lupta” (1884), „Cronica”, „Ziua” (1896), „Săptămâna” (1891) şi colaborează la multe alte publicaţii: „Convorbiri Literare” „Epoca”, „Epoca Literară”, „Liberalul” etc.

Adversar al primului ministru I. C. Brătianu şi al regelui Carol I, după publicarea articolului Omul Periculos, în care îl ataca pe rege, este condamnat la doi ani de închisoare. Fuge în Franţa (1887), de unde se va întoarce anul următor, fiind ales deputat pe listele „Opoziţiei unite”.

Ca istoric se remarcă prin lucrările: Studii asupra atârnării sau neatârnării politice a românilor, Portrete si tipuri parlamentare (1893), Amintiri de la Junimea din Iaşi (1908, 1910), Cercetări asupra stării ţăranilor în vremurile trecute (1910).

George Panu avea o cultură vastă, minte ageră, un talent original şi o mare putere de atracţie. Şi-a dorit foarte mult să ajungă ministru dar, din anumite motive, acest lucru nu s-a întâmplat, unul dintre ele fiind conflictul cu regele care îi refuză candidatura la un post de ministru afirmând că „un om care nu s-a supus legilor ţării nu poate fi ministru”, făcând aluzie la fuga sa în Franţa pentru a scăpa de răspunderea legală.

Bibliografie

  • Stan, Stoica (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008.