Guvernul Nicolae Creţulescu (2)

Guvernul Nicolae Creţulescu (2)
Mandat 14 iunie 1865 - 11 februarie 1866
Prim-ministru		Nicolae Creţulescu
Coaliţie		cuzişti
Index: Guvernele României
←			→

Al doilea guvern Nicolae Creţulescu a funcţionat între 14 iunie 1865 - 11 februarie 1866. A fost un cabinet format din partizani ai domnului Alexandru Ioan Cuza.

A fost ultimul cabinet din timpul domniei lui Cuza, puternic marcat de conflictul politic dintre domn şi opoziţie.

Contextul instalării

În urma demisiei cabinetului Bosianu, Nicolae Creţulescu este chemat pentru a doua oară să formeze Consiliul de miniştri. Între timp, Cuza îşi crease deja antipatii în rândul forţelor politice din ţară din cauza stilului autoritar de a guverna.

Astfel, încercarea de conlucra cu un guvern de orice culoare politică se dovedea din ce în ce mai dificilă.

Activitatea guvernamentală

Conflictul politic dintre domn şi opoziţie

Mandatul celui de-al doilea guvern Creţulescu a fost marcat de acutizarea conflictului dintre domn şi opoziţie. Deşi în perioada regimului autoritar domnul a putut să ia acele măsuri necesare operei de modernizare a statului, lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal şi însăşi opera de modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. În opinia noului val de istorici, Cuza s-a dorit a fi un despot luminat, numai că epoca despotismelor luminate trecuse.

Treptat, societatea românească a intrat în criză, ajungându-se la o gripare a sistemului instituţional. În urma alegerilor din noiembrie 1864 aparatul de stat a fost ocupat numai de oameni favorabili domnului, constituindu-se într-o camarilă, iar opoziţia fiind redusă la tăcere. Chestiunile legate de sfera privată a domnului Cuza au influenţat în mod direct sfera publică. De numele celor numiţi în funcţii administrative importante, precum rudele amantei sale, Maria Obrenovici, se vor lega câteva afaceri de corupţie notorii în epocă. Aceştia vor pune interesele proprii mai presus de interesul naţional.

Treptat, instituţiile statului nu mai funcţionează şi atunci elita politică va recurge la o soluţie radicală pentru a debloca sistemul, deoarece interesul ei era de a participa la modernizarea societăţii româneşti. Prin urmare, era firesc ca opoziţia să se coalizeze împotriva domnului şi a regimului său personal, în pofida faptului că această opoziţie era formată din grupări total opuse pe spectrul politic.

În conjuraţie au fost atraşi şi unii lideri importanţi ai armatei şi ai gărzii personale a domnitorului. „Monstruoasa coaliţie”, compusă din adversarii domnului, este numele dat opoziţiei de presa favorabilă lui Cuza, însă, de fapt, cuprindea tot ce avea mai bun elita românească a epocii.

Spre sfârşitul anului, numărul opozanţilor din Cameră creşte adăugându-se şi foşti colaboratori ai domnului, precum Christian Tell. Doar puţini din foştii colaboratori îi mai rămăseseră loiali domnului, majoritatea adoptând o atitudine neutră faţă de conflictul politic.

La 26 ianuarie 1866, Creţulescu îşi înaintează demisia motivând prin susţinerea tot mai mică pe care o avea în Cameră. După o reflecţie de patru zile, Cuza refuză demisia primului ministru, acceptând numai demisia generalilor Florescu şi Manu, de la Interne, respectiv Război.

Lovitura de stat. Abdicarea lui Cuza

Pentru a înşela vigilenţa poliţiei, este organizată o recepţie în seara zilei de 10/11 februarie 1866, seară în care Cuza cina la palat cu doamna Elena. Din partea unui gazetar, domnului îi este adusă o telegramă prin care era înştiinţat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice. În acel moment Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, despre care nu ştia că sunt membri ai conjuraţiei, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit.

Spre dimineaţă, trupe de artilerie pătrund în palat, unde garda, comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Ofiţerii ce trebuiau să-l aresteze pătrund în apartamentul domnului şi îi înmânează lui Cuza documentul abdicării. Este urcat într-o trăsură şi trimis la locuinţa lui Costache Ciocârlan, apoi, a doua zi, este mutat la Palatul Cotroceni de unde seara va fi obligat să părăsească ţara.

În aceeaşi dimineaţă cabinetul Creţulescu este înlocuit cu un guvern provizoriu format din liderii conjuraţiei.

Componenţa cabinetului

Portofoliu	Portret	Nume	Orientare politică (cuzişti)	Mandat
Preşedintele Consiliului de Miniştri		Nicolae Creţulescu	moderat	14 iunie 1865 - 11 februarie 1866
Ministrul de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice		Ion Emanoil Florescu	independent	14 iunie 1865 - 30 ianuarie 1866
		Nicolae Creţulescu	moderat	30 ianuarie 1866 - 11 februarie 1866
Ministrul Afacerilor Străine		Nicolae Rosetti-Bălănescu	independent	14 iunie 1865 - 2 octombrie 1865
		ad-int. Săvel Manu	independent	3 octombrie 1865 - 17 octombrie 1865
		Alexandru Papadopol-Calimah	independent	17 octombrie 1865 - 11 februarie 1866
Ministrul de Război		Săvel Manu	independent	14 iunie 1865 - 30 ianuarie 1866
		Alexandru Solomon	independent	30 ianuarie 1866 - 11 februarie 1866
Ministrul Finanţelor		Nicolae Creţulescu	moderat	14 iunie 1865 - 30 ianuarie 1866
		Ioan Oteteleşeanu	independent	30 ianuarie 1866 - 11 februarie 1866
Ministrul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii		Dimitrie Cariagdi	moderat	14 iunie 1865 - 11 februarie 1866
Ministrul Controlului		ad-int. Nicolae Rosetti-Bălănescu	independent	14 iunie 1865 - 17 iunie 1865
		ad-int. Săvel Manu	independent	17 iunie 1865 - 23 august 1865

Bibliografie

• Berindei, Dan, Guvernele lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866). Liste de miniştri, în „Revista Arhivelor”, II, 1959, 1, pp. 147 - 163
• Giurescu, Constantin C., Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966
• Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007
• Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1999, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1999
• Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Bucureşti, Editura Meronia, 2003