Hortensia Papadat-Bengescu

Hortensia Papadat-Bengescu (n. 8 decembrie 1876, com. Iveşti, jud. Galaţi – d. 5 martie 1955, Bucureşti). Prozatoare.

Biografie

Fiica generalului Dimitrie Bengescu şi a profesoarei Zoe (născută Ştefănescu), nepoata gen. G. Bengescu-Dabija, junimist, studiază, în perioada 1887–1894, la pensionul pentru domnişoare „Bolintineanu” din Bucureşti.

Căsătoria, la 20 de ani, cu magistratul Nicolae Papadat (pe care îl va urma în numeroase transferuri prin ţară) şi viaţa de familie (avea cinci copii) i-au întârziat cariera literară.

Debutul literar, precedat în 1912 de articole în presa de limbă franceză şi în 1913 de versuri lipsite de valoare şi proză poematică, şi-l va face, practic în 1919, la vârsta de 43 de ani, cu un volum de proze scurte, Ape adânci, salutat de Garabet Ibrăileanu şi Tudor Vianu. În acelaşi an a devenit membru fondator al cenaclului „Sburătorul”, al cărui mentor spiritual a fost Eugen Lovinescu.

Foarte mândră de această realizare, Hortensia Papadat-Bengescu afirma: „Aparţin acum unei grupări literare. Acei ce nu cunosc gustul izolării, nu cunosc nici preţul unei ambianţe”. Toate scrierile sale vor fi citite mai întâi în cenaclu şi apoi publicate, cu puternică susţinere din partea criticului literar.

Următorul an se dovedeşte a fi unul de bun augur pentru ea: acum publică prozele Sfinxul şi Romanul Adrianei şi este pusă în scenă piesa Bătrânul.

Din 1923 devine membră a Societăţii Autorilor Dramatici Români. La îndemnul lui E. Lovinescu, evoluează spre o proză „obiectivă”, fapt vizibil în ciclul familiei Hallipa: Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1933), Rădăcini (1938) şi Străina (1948, pierdut), o incisivă cronică a societăţii realizată cu mijloacele narative ale literaturii proustiene.

„Romanele ciclului Hallipa […], deşi scrise la intervale mari de timp şi relativ independente unul de altul, alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, şi trebuie considerate împreună” (Nicolae Manolescu).

Din 1933, se stabileşte în Bucureşti. În 1936 primeşte Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1946, Premiul Naţional pentru proză.

În ultima perioadă a vieţii se îmbolnăveşte grav şi, în afară de nuvela autobiografică Spovedanie, păstrată în manuscris, toate celelalte proiecte literare rămân neterminate.

Romanele sale sunt, prin acuitatea observaţiei şi prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele mostre autentice ale prozei psihologice româneşti. „Scriitoarea care a contribuit cel mai mult la rafinarea literaturii române, dându-i consistenţă şi cerebralitate, urbanitate şi stil, într-o perioadă când literatura română era încă rurală şi inhibată, cvasiprimitivă, a fost Hortensia Papadat-Bengescu” (Simona Popescu).

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2012