Ioan Prale
de la Enciclopedia României
| Ioan Prale | ||
 | ||
| Născut | 1769, Vulcinetul-Răzăşi, Soroca | |
| Decedat | 1847, Iaşi, judeţul Iaşi | |
| Ocupaţie | dascăl, poet, traducător | |
Ioan Prale (n. 1769, Vulcinetul-Răzăşi, Soroca - d. 1847, Iaşi) a fost un dascăl de strană, „musicos”, poet şi traducător în versuri originar din Basarabia. Opera sa mai importantă este Psaltira prorocului şi împăratului. O biografie consistentă a lui Prale nu a fost realizată încă, deşi la 1875 Theodor Codrescu îşi propusese acest lucru. Mai multe detalii despre viaţa sa au relatat Vasile Alecsandri şi Aron Pumnul[1].
Astfel, în 1819 pleacă la Petersburg, alături de mitropolitul Vralaam, şi se întoarce peste un an la Iaşi, unde trăieşte şi activează până la moartea sa — după spusele unui nepot, pe la 1847. „Bărbat genial şi ciudat în felul său”, după cum îl considera Aron Pumnul, pe lângă meseria sa de dascăl la biserică, Prale mai practica şi negustoria şi avea înclinaţii înspre literatură şi născociri diverse[2].
Cuprins
Invenţii
George Călinescu opinează că Prale „e mai cunoscut pentru invenţia patului mutabil după soare [decât ca scriitor][3].” În legătură cu această născocire, mai multe detalii oferă Titu Maiorescu[4]:
„Într-o sară [a Junimii] ne povestea d. Alecsandri despre Pralea [...]. Pralea locuia în Iaşi, pe şesul Bahluiului, lângă mănăstirea Frumoasa. În odaia lui îşi alcătuise un pat mişcător, scânduri atârnate la părete, ce le tot schimba după direcţiunea soarelui şi pentru care îşi bătuse o samă de pari în zid după punturile geografice. Pe lângă aceşti pari se mai afla în perete un şir de cuie de lemn, bătute în linie dreaptă de la uşă şi până la locul unde se întâmpla să-i fie patul în acea zi. Când intra Pralea, în odae, seara, pentru ca să se culce, începea a se dezbrăca de la uşă şi de cuiul dintâi îşi agăţa căciula şi aşa mai încolo, de fiecare cui câte o parte a îmbrăcămintei, până când ajungea la pat în starea lui Adam. Dimineaţa începea apoi procedura inversă şi, descuindu-şi vestmânt de vestmânt, ajungea gata la uşă.”
Ioan Prale a mai inventat şi un sistem de scriere universală, ce se preta — după propria afirmaţie — la scrierea tuturor limbilor, în special a celor din Europa[5]. Timotei Cipariu realizează în 1870 o descriere mai amănunţită a sistemului: „lângă aceste două scrisori sunt aduse alte 5 foi mari, pe care în faţă sunt deliniate figurele cifrelor, cu însemnările lor şi cu toată varietatea compunerii pentru vocale, consonante, numere şi jocuri, care însă ne este cu neputinţă a le publica, din lipsa semnelor cerute, iar a le procura ne-ar costa prea mult şi rezultatul nu ar fi altul decât un curiosum. Peste tot însă însemnăm că toată sistema e bazată pe două figuri, din care una e linia simplă, alta linia cu cioc la un cap, din a cărora combinaţie varie e dedusă o mulţime de forme. Mai multe nu suntem în stare de a explica[6].”
Creaţia literară
Opiniile asupra calităţii versurilor lui Prale sunt aproape unanime. Vasile Pop, doctor în filosofie şi medicină, menţionează delicat în prefaţa Psaltirii lui: „ai dovedit că limba românească rabdă şi composiţii şi decomposiţii”. Aron Pumnul, deşi îl apreciază ca „un spirit plin de artele frumoase: poet, music, arhitect, croitor, ciobotar şi aflător de lucruri nouă” şi îi include în Lepturariul său doi psalmi, socoteşte totuşi că versurile sale „nu prea erau nimerite după măsura poetică şi după curăţirea limbii.” Însuşi Titu Maiorescu se întreba: „cine ar fi crezut că [Prale] va ajunge şi model de literatură într-un lepturariu gimnazial[7]?” G. Călinescu socotea la rându-i că „stihuirea lui e îngrozitoare şi doar versurile din Psaltire alunecă mai normal[3]”.
Menţionarea sa în opera altor scriitori
Mihai Eminescu, în poezia sa Epigonii, citându-l printre scriitori din trecut, îl numeşte „Prale, fire cea întoarsă”, iar Grigore Alexandrescu îi dedică şi el un vers în Satira duhului meu: „Iar de vrei să faci versuri ia pildă de la Pralea”. Vasile Alecsandri publică un catren intitulat Epitaful lui Prale:
Toată grija mi-am luat
Şi de lume am scăpat:
Eu, de dânsa; ea, de mine,
Şi... să ne fie de bine!
Opera
Note
- ↑ Vîrtosu, p. 328-329.
- ↑ Vîrtosu, p. 329.
- ↑ 3,0 3,1 Călinescu, p. 56.
- ↑ Vîrtosu, p. 329, care citează din Observaţiuni polemice, apărută în „Convorbiri literare”, III (1869), p. 194-195.
- ↑ Vîrtosu, p. 213.
- ↑ Vîrtosu, p. 213, n. 38, care citează din Archivu pentru filologie şi istorie, Blaj, 1870.
- ↑ Vîrtosu, p. 330.
Bibliografie
- Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964
- Călinescu, George, Istoria literaturii române. Compendiu, Ed. Litera, Bucureşti, 2001.
- Vîrtosu, Emil, Paleografia româno-chirilică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Bibliografie suplimentară
- Gherman, Alin Mihai, Un scriitor uitat: Ioan Prale (Un écrivain oublié: Ioan Prale), în: „Anuar”, 1996-1998, 4, p. 403-408.