Ion C. Brătianu

Ion C. Brătianu
Născut		2 iunie 1821, Piteşti
Decedat		4 mai 1891, Florica, judeţul Argeş
Ocupaţie		om politic
Membru de onoare al Academiei Române
Ales		19 martie 1885
Preşedintele Adunării Deputaţilor
Mandat 18 noiembrie 1868 - 29 ianuarie 1869
Preşedintele Consiliului de Miniştri
Mandat 24 iulie 1876 - 5 aprilie 1881 9 iunie 1881 - 20 martie 1888
Partide		PNL (1875 - 1891)
Căsătorit cu		Pia Pleşoianu
Părinţi		Constantin Brătianu şi Anastasia Tigveanu
Copii		Băieţi - Ionel, Dinu, Vintilă Fete - Florica (m. la 3 ani), Sabina, Mariuţa, Tatiana, Pia

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Piteşti - d. 4 mai 1891, Florica, judeţul Argeş), personalitate marcantă a vieţii politice din România în veacul al XIX-lea, membru de onoare al Academiei Române, a contribuit prin bogata sa activitate la constituirea statului român modern.

A fost în centrul eforturilor de unificare a diverselor facţiuni de nuanţă liberală într-o singură formaţiune politică, Partidul Naţional Liberal, fiind ales şi întâiul preşedinte al acesteia.

Brătianu s-a situat întotdeauna în prim planul evenimentelor istorice care au marcat destinul poporului român: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, cucerirea Independenţei de stat.

Una dintre personalităţile cu o bogată experienţă politică, Ion C. Brătianu a avut o activitate guvernamentală impresionantă, deţinând cel mai lung mandat de prim-ministru al României până în perioada comunistă.

În timpul ministeriatelor sale, s-au adoptat măsuri importante pentru modernizarea şi consolidarea statului român.

Originea. Copilăria

Ion C. Brătianu era al cincilea copil al stolnicului Constantin Brătianu. Doi dintre fraţii săi, Dimitrie şi Teodor, vor îmbrăţişa la rândul lor cariere politice.

Primele studii le urmează în localitatea natală sub atenta îndrumare a dascălului Nicolae Simonide. Din adolescenţă, părinţii îl trimit să urmeze o carieră militară şi va face parte, pentru o scurtă perioadă de timp, dintr-un escadron de cavalerie condus de fratele său, Teodor.

După terminarea studiilor secundare militare primeşte gradul de praporcic (sublocotenent).

Studiile la Paris. Formarea ca om politic

Dând dovadă de calităţi intelectuale excelente, începând cu 1841 Brătianu decide să plece la studii universitare în capitala Franţei, unde urmează cursurile Şcolii Politehnice.

La Paris, a găsit mediul intelectual şi social adecvat pentru formarea lui ca om politic. În acest mediu îl cunoaşte pe C. A. Rosetti, de cei doi tineri legându-se o strânsă prietenie prin care vor acţiona pentru aplicarea principiilor liberalismului.

La Collége de France, cei doi audiază regulat prelegerile marilor dascăli, Jules Michelet şi Edgar Quinet, care îşi vor pune amprenta asupra dezvoltării lor personale. De la cei aceştia, viitorii lideri radicali vor căpăta ideea conştiinţei naţionale şi valori democratice precum libertatea individului sau egalitate socială.

Tot la Paris, Brătianu se remarcă în cadrul acţiunilor „Societăţii studenţilor români” (1845) şi se înscrie în două loji masonice ale radicalilor francezi, în cadrul căreia se formează ca revoluţionar. În aceste cercuri, tinerii români conştientizează idealurile naţionale, fiind cuprinşi de un profund sentiment patriotic.

În februarie 1848, în momentul izbucnirii revoluţiei franceze, Brătianu se angajează cu toată hotărârea în mişcările studenţeşti care acţionau pentru răsturnarea regimului Monarhiei din Iulie.

Ion C. Brătianu

Mişcarea revoluţionară de la 1848. Exilul

Ion C. Brătianu se întoarce în ţară în momentul avântului revoluţionar. În scurt timp, el devine unul dintre cele mai importante personaje ale revoluţiei din Muntenia. Este numit membru în Comitetul revoluţionar de la Bucureşti, secretar al guvernului provizoriu şi prefect al Poliţiei Capitalei în acele zile de agitaţie.

După înfrângerea mişcării revoluţionare, Ion C. Brătianu se refugiază în exil la Paris. De aici continuă activitatea pentru sprijinirea cauzei naţionale a românilor în faţa opiniei publice occidentale. De asemenea, se logodeşte cu Mathilde Kestner. Aflând însă că părinţii ei nu ar accepta plecarea în România, el a renunţat la intenţii. Se va căsători în ţară cu Pia Pleşoianu.

Ascensiunea politică. Formarea curentului liberal

În iulie 1857 majoritatea paşoptiştilor sunt lăsaţi să revină în ţară. Brătianu se angajează din plin în activităţi pentru susţinerea cauzei unioniste. Este ales membru al Divanului ad-hoc şi al Adunării Elective de la Bucureşti, unde votează dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Principatelor Unite.

Împreună cu bunul său prieten C. A. Rosetti, Brătianu se afirmă ca lideri ai curentului radical. Prin eforturile celor doi colegi şi prieteni se pun bazele valorilor şi principiilor liberalismului românesc. Ei organizau reuniuni politice denumite ironic de adversari „cursuri”, tocmai pentru caracterul lor instructiv asupra masei de participanţi relativ neexperimentate.

Domnitorul Cuza se arăta reţinut în implicarea radicalilor în afacerile ţării. De aceea, în prima parte a regimului cuzist a obţinut doar portofoliul Finanţelor în Guvernul Nicolae Golescu din Muntenia.

După instaurarea regimului personal, Brătianu şi Rosetti se numără printre liderii mişcării de opoziţie împotriva domnului. Ei erau conştienţi că lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal şi însăşi opera de modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. Sistemul instituţional era în criză deoarece personalul din administraţie, format din partizani ai domnului, se constituiau într-o camarilă ce punea intersele proprii mai presus de interesul naţional.

În cele din urmă, forţa unită a opoziţiei reuşeşte să-i impună domnitorului să abdice de la putere printr-un complot bine organizat, pus în practică în seara zilei de 10/11 februarie 1866.

Venirea lui Carol I. Mişcarea antidinastică

După acest eveniment, Ion C. Brătianu a jucat rolul decisiv în aducerea lui Carol I pe tronul României. Refuzul lui Filip de Flandra i-a determinat pe liderii politici de la Bucureşti să se reorienteze.

Noua opţiune, prinţul Carol de Hohenzollern, a fost recomandată de însuşi Napoleon al III-lea, împăratul Franţei. Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei, Wilhelm I. Abilitatea diplomatică a politicianului român nu dă greş, astfel că tânărul Carol acceptă să devină noul „domnitor al românilor”.

Mai mult, Brătianu a avut misiunea grea de a-l însoţi spre drumul său la Bucureşti pe tânărul principe, care pe paşaport figura drept cetăţean elveţian din cauza războiului ce se declanşase între Prusia şi Imperiul Habsburgic.

Personalitatea puternică a noului domn i-a luat încă de la început prin surprindere pe radicali. Brătianu s-a numărat printre cei care au alimentat mişcările antidinastice. În august 1870 este acuzat împreună cu alţi radicali de complicitate în evenimentele de la Ploieşti, când un grup de răzvrătiţi proclamase republica. Ordinea a fost restabilită în câteva ore, iar justiţia s-a pronunţat două luni mai târziu, achitându-i pe participanţii civili, printre care şi Brătianu.

Aceste evenimente au fost repede uitate, iar Ion C. Brătianu a avut o traiectorie politică fulminantă, devenind cel mai apropiat colaborator al lui Carol I, duet politic care a adus ţării noastre Independenţa de stat.

Tablou ilustrându-l pe I. C. Brătianu la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti

Fondarea Partidului Naţional Liberal

Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe grupări politice care acţionau separat: moderaţii conduşi de Ion Ghica, gruparea lui Mihail Kogălniceanu de sorginte tot moderată, radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi fracţioniştii lui Nicolae Ionescu.

Între toate aceste grupări existau permanent disensiuni, astfel că pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau necesare eforturi pentru ca aceste grupări să acţioneze unitar. În acest sens, fondarea Partidului Naţional Liberal a cunoscut mai multe etape.

Înţelegerea de la Concordia

Prima etapă o constituie „Înţelegerea de la Concordia” din anul 1867. Aceasta reprezenta un program comun în unsprezece puncte care se pronunţa pentru modernizarea României. Acest fapt a permis formarea a trei guverne succesive de coaliţie radicală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868.

Unele neînţelegeri a radicalilor cu moderaţii, atitudinea de încurajare faţă de mişcările care se puneau la cale în Balcani, dar mai ales presiunea străină în „problema evreiască” va duce la înlăturarea radicalilor de la putere şi la primul eşec în efortul de constituire a partidului.

După acest prim eşec, radicalii rămân cei mai bine organizaţi şi încep să acţioneze ca principala forţă de opoziţie, prin majorităţile parlamentare şi prin manifestările populare.

Moderaţii, care preluaseră puterea, n-au putut coaliza în jurul lor forţele liberale. În schimb, radicalii s-au întărit prin atragerea de partea lor a lui Ion Ghica şi a susţinătorilor săi, care devine între timp şi prim-ministru (decembrie 1870 – martie 1871). Mai mult, aceştia au profitat de slăbirea monarhiei, mai ales prin scandalul afacerii Strousberg, şi au început să provoace agitaţii antidinastice şi republicane. Carol I a fost profund afectat de aceste manifestaţii şi a fost la un pas de abdicare.

Intervenţia liderului conservator Lascăr Catargiu, care i-a promis constituirea unui guvern puternic, susţinător al dinastiei, l-a convins pe domnitor să renunţe la intenţii. Totodată, liberalii radicali au început treptat să renunţe la convingerile republicane şi să îmbrăţişeze ideea modernizării României într-un regim monarhic constituţional.

Coaliţia de la Mazar-Paşa

Perioada opoziţiei din guvernarea conservatoare Lascăr Catargiu (1871 - 1876) a apropiat tot mai mult facţiunile liberale. Conştienţi că nu vor reuşi să promoveze principiile liberalismului acţionând separat, liberalii au strâns rândurile.

Încă din primul an liderii grupărilor au semnat împreună documentul intitulat „Adresă la alegători”, semnând ca „membrii ai partidului liberal întrunit”. Prin intermediul presei liberale aceştia expuneau principiile fundamentale ale liberalismului.

În planul conducerii politice liberalii se pronunţau pentru un guvern românesc „prin naţiune şi pentru naţiune, întemeiat pe adevărata libertate naţională”, dar pentru aceasta presa liberală trebuia să persevereze în a asigura triumful libertăţii electorale, a libertăţii cuvântului, a presei, a întrunirilor, a învăţământului naţional, a dreptului de petiţie şi pentru instruirea juriului.

Cu năzuinţe sincere în a crea un regim politic bazat pe democraţie şi liberalism, fracţiunile au început întemeierea de cluburi liberale în oraşele mari ale ţării. Totodată, pentru mobilizarea alegătorilor, a început editarea ad-hoc a unui ziar intitulat „Alegătorul liber” şi organizarea de manifestaţii.

Cu toate aceste eforturi, liberalii au pierdut categoric alegerile de la sfârşitul lunii aprilie 1875. Acest fapt a demonstrat încă odată că unitatea liberală trebuia înfăptuită imediat. În aceste condiţii, pe parcursul lunii mai, în casa englezului Lakeman, au loc întruniri frecvente între liderii liberali radicali şi moderaţi, pentru stabilirea unui program politic comun şi o doctrină la care să subscrie toate facţiunile, la dezbateri fiind atras şi conservatorul moderat Emanoil Costache Epureanu. Acest proces a rămas cunoscut în istorie drept „Coaliţia de la Mazar - Paşa”, căci englezul Lakeman fusese ofiţer în armata turcă sub numele de Mazar - Paşa.

La 24 mai 1875 s-a fondat Partidul Naţional Liberal. Ion C. Brătianu a fost ales preşedintele noii formaţiuni politice. Programul partidului a fost publicat în „Alegătorul liber” şi reflecta mai mult viziunea moderată a lui Mihail Kogălniceanu, căci Marile Puteri nu-i doreau pe liberali la guvernare fiindcă erau suspectaţi de practici revoluţionare.

Aşadar, radicalii au subscris unei atitudini mai realiste care promova domnia legilor, egalitatea politică, renaşterea valorilor individuale ale cetăţenilor, respectarea principiilor regimului constituţional şi demararea unui amplu proces de reformare a României ca soluţie a modernizării.

Fraţii Brătianu - Dinu, Ionel şi Vintilă, în 1885

Ascensiunea la putere. Marea guvernare liberală

Unificarea grupărilor liberale într-o singură formaţiune politică a dat roadele mult aşteptate. Primul test la alegerile pentru Senat din martie 1876 a fost trecut cu brio, căci liberalii au câştigat, iar la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor din iunie 1876, Partidul Naţional Liberal a obţinut o majoritate covârşitoare.

Drumul spre putere a început cu formarea unui „cabinet de tranziţie” în aprilie 1876, condus de Manolache Epureanu. După numai trei luni, acesta îşi depune mandatul şi demisionează din partid, nemulţumit de hotărârea partidului de a trimite în bloc la judecată mai mulţi foşti colegi miniştri în cabinetul condus de Lascăr Catargiu.

Cucerirea Independenţei de stat

După câştigarea alegerilor din iunie 1876, Ion C. Brătianu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri (24 iulie). În prima perioadă, guvernul a acţionat pentru adoptarea unor reforme pentru consolidarea statului.

Măsurile de politică internă au fost amânate de evenimentele de pe plan extern deoarece se întrevedea izbucnirea unui nou conflict ruso-turc. Exista posibilitatea ca ţara noastră să fructifice în mod pozitiv această nouă dezordine europeană. Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se numi „România”, astfel că disensiunile ruso-turce tot mai evidente de la începutul anului 1877, care prevesteau un viitor conflict, păreau un bun prilej pentru reafirmarea noului ideal al poporului român, Independenţa de stat.

Liderii politici români doreau un tratat cu Rusia prin care aceasta să recunoască Independenţa României, astfel că la 4 aprilie 1877 este semnată convenţia cu Imperiul Rus. Aceasta permitea armatei ţariste să traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la sud de Dunăre, guvernul imperial obligându-se să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României .

La 12 aprilie începe de facto războiul ruso-turc. Artileria otomană bombardează localităţile româneşti de la Dunăre, urmată la scurt timp de o ripostă când tunarii de la Calafat deschid focul asupra Vidinului şi a navelor turceşti aflate în port. „Asta-i muzica ce-mi place!” a rostit domnitorul Carol. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama Independenţa României:

„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare....Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă ”

({{{2}}})

La 10 mai Independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunoscută pe plan internaţional, iar liderii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român.

Armata română trece Dunărea pe la Zimnicea în Războiul pentru Independenţă

Pentru Rusia, frontul din Balcani reprezenta cheia victoriei, astfel că utilizarea teritoriului românesc reprezenta un real avantaj. Conform tratatului, trupele ţariste trec Dunărea prin ţara noastră şi înregistrează câteva succese semnificative.

Însă, otomanii conduşi de Osman Paşa reuşesc să respingă atacul asupra Plevnei, iar Rusia înregistrează pierderi uriaşe. Într-o telegramă din 19 iulie marele duce Nicolae cerea ajutorul României, exprimându-şi dorinţa ca armata noastră să treacă Dunărea pentru a consolida frontul balcanic .

Insistenţele s-au amplificat într-o altă telegramă din 30 iulie , astfel că participarea României, refuzată iniţial de ţar, devenise indispensabilă. Partea română şi-a exprimat dorinţa pentru semnarea unui tratat în vederea unei viitoare intervenţii a ţării noastre, dar Rusia a refuzat categoric, căci nu vroia să-şi asume consecinţele unui astfel de tratat militar.

În aceste condiţii, la 16 august 1877 are loc o întrevedere între Carol, marele duce Nicolae şi ţarul Alexandru al II-lea, când domnitorului român îi este oferită conducerea reunită a trupelor ruso-române din Balcani. „Mare onoare şi mare răspundere!” notează Titu Maiorescu . Participarea României pe frontul de la Plevna cu 38.000 de ostaşi, 41 de batalioane şi 112 tunuri Krupp, cele mai moderne din Europa, a schimbat radical raportul de forţe în defavoarea turcilor.

Primele operaţiuni militare nu înregistrează un mare succes şi se încheie doar cu ocuparea redutei Griviţa I la 30 august, unde cad la datorie peste 1.000 ostaşi români. Următorul pas a fost încercuirea Plevnei pentru a o determina să se predea . La 9 noiembrie forţele române cuceresc reduta Rahova, iar, în cele din urmă, turcii se predau la 28 noiembrie 1877 .

În ordinul de zi către armată, semnat de Carol I la Plevna pe 2 decembrie 1877, se arăta: „Povestea faptelor măreţe ale trecutului, voi aţi îmbogăţit-o cu povestea faptelor nu mai puţin mari ce aţi săvârşit, şi cartea veacurilor va păstra, pe neştersele ei foi, numele acestor fapte alături de numele vostru” . Luptele continuă cu înaintarea ruşilor spre Balcani, trupele noastre având misiunea de a apăra flancul vestic pe direcţia Vidin - Belogradcik. În cele din urmă, otomanii capitulează la 23 ianuarie 1878.

La Congresul de la Berlin

În aceeaşi lună, Carol I a adresat marelui duce Nicolae o scrisoare prin care cerea ca România să participe la trativele de pace . Guvernul ţarist nu a acceptat această cerere, astfel că Tratatul de la San Stefano s-a semnat la 19 februarie 1878 fără participarea delegaţilor români.

Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al autorităţilor române . La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ. Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi dar nu ascultaţi” .

În urma Tratatului de Pace adoptat la 1 iulie 1876, Independenţa României este recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei din jurul afacerii Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea .

Măsurile adoptate pentru modernizarea României

În timpul marii guvernări liberale, Ion C. Brătianu a adoptat importante măsuri pentru consolidarea şi modernizarea statului român. În 1879, Reprezentanţa Naţională promulgă revizuirea Constituţiei în conformitate cu hotărârile luate de Congresul de Pace.

Guvernul a trecut imediat la aplicarea reformelor care au schimbat total faţa României: 3.000 km de căi ferate şi şosele, înfiinţarea Băncii Naţionale (1880), răscumpărarea căilor ferate (1880), proclamarea Regatului (14 martie 1881), aderarea la Dubla Alianţă (1883), legea electorală din 1884, reducerea termenului învoielilor agricole la 2 ani şi jumătate, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române (1885), legea pentru încurajarea industriei naţionale (1887).

Ion C. Brătianu a avut cea mai lungă guvernare din istoria modernă, întreruptă doar în perioada 10 aprilie - 8 iunie 1881 când a predat conducerea Consiliului de miniştri fratelui său, Dimitrie C. Brătianu, pentru a prezida ceremonia de încoronare a lui Carol I (10 mai 1881).

Familia Brătianu - 1886
rândul de sus: dr. Constantin Cantacuzino, Tatiana, Ionel, Vintilă
rândul de jos: Măriuţa, Pia Brătianu, Pia, Ion, Sabina, Dinu

Sciziunile din rândul PNL. „Opoziţia Unită”

Ion C. Brătianu avea o puternică personalitate, iar acest lucru a determinat formarea mai multor disidenţe în rândul partidului. Mişcările împotriva guvernării Brătianu au pornit încă din ianuarie 1880 când Gheorghe Vernescu şi susţinătorii săi formează Partidul Liberalilor Sinceri. După mai multe insuccese parlamentare, aceştia vor fuziona pe 17 martie 1884 cu politicienii conservatori, formând o nouă formaţiune politică hibridă intitulată Partidul Liberal Conservator.

Destituirea forţată din funcţia de prim-ministru a alimentat tot mai mult disensiunile dintre cei doi fraţi Brătianu, astfel că Dumitru va acţiona pentru răsturnarea cabinetului condus de fratele său.

Din 1882, Dimitrie C. Brătianu şi adepţii săi se organizează în jurul ziarului „Naţiunea”, iar pe 8 noiembrie 1885 vor forma Partidul Liberal Democrat, atrăgându-l de partea sa şi pe Mihail Kogălniceanu.

În 1884, Ion C. Brătianu a stăruit pentru o nouă revizuire a Constituţiei, în care să fie stipulată noua titulatură a ţării, Regatul României, dar care să consfinţească şi o nouă lege electorală prin reducerea colegiilor de la IV la III, măsură care era evident în favoarea burgheziei. Constantin A. Rosetti a considerat această lege ca fiind nedemocratică, ceea ce a produs ruptura politică între cei doi vechi prieteni şi fondatori ai liberalismului românesc.

Rosetti a creat o disidenţă în sânul partidului, grupată în jurul ziarului „Lupta”, care, după decesul fruntaşului radical (1885), va fi continuată de Gheorghe Panu sub forma Partidului Democrat Radical (16 aprilie 1888).

Toate aceste formaţiuni şi disidenţe s-au grupat sub o singură voce unitară de opoziţie la adresa guvernului şi a personalităţii lui Ion C. Brătianu. Această forţă, cunoscută sub denumirea de „Opoziţia Unită”, a acţionat în mod violent pe tot parcursul anilor '80 pentru răsturnarea guvernului condus de Brătianu.

În cele din urmă, la 20 martie 1888, Ion C. Brătianu a fost nevoit să-şi depună mandatul din cauza unei puternice răscoale ţărăneşti izbucnite în primăvara acelui an.

Reunificarea liberală. Ultimii ani din viaţă

Odată cu plecarea de la putere a fruntaşului liberal, „Opoziţia Unită” nu şi-a mai găsit sensul. În aceste condiţii, toţi foştii disidenţi încep să se întoarcă în sânul Partidului Naţional Liberal, cu excepţia radicalilor lui Panu care vor fuziona cu Partidul Conservator în 1897.

În martie 1890 are loc împăcarea istorică între cei doi fraţi Brătianu, iar în noiembrie 1891 are loc destrămarea Partidului Liberal Conservator. În urma acesteia, sincerii se întorc în PNL, iar conservatorii îşi reiau activitatea sub forma Partidului Conservator. Aşadar, la sfârşitul vieţii, Ion C. Brătianu a lăsat Partidul Naţional Liberal ca o formaţiune puternică, unită şi pregătită să promoveze în administraţia statului valorile şi principiile liberalismului.

Spre sfârşitul vieţii îi este recunoscută şi apreciată enorma contribuţie la modernizarea şi consolidarea statului român. La 19 martie 1885 Academia Română îl alege membru de onoare.

Contemporanii l-au numit „fondatorul dinastiei de la Florica”, reşedinţa familiei. Trei dintre fii săi, Ionel, Vintilă şi Dinu, dar şi nepotul Gheorghe, au continuat opera politică a părintelui lor. Ion C. Brătianu s-a stins din viaţă pe 4 mai 1891, la vârsta de 70 de ani. La moartea sa exista un stat puternic, cu finanţe solide, un regat independent.

La 21 mai 1891, cotidianul francez „La Liberté” îşi deschidea ediţia aducând un elogiu operei politice a lui Ion C. Brătianu:

„Românii nu mai sunt un popor batjocorit ci o naţie respectată, pe care Europa va trebui să conteze. Toate aceste rezultate par aproape de necrezut. Românii le datoresc unor oameni, primul dintre ei fiind Ion C. Brătianu.”

({{{2}}})

Activitatea politică

Activitate	Mandat
Preşedintele Partidului Naţional Liberal	24 mai 1875 - 4 mai 1891
Deputat	1866
Preşedintele Adunării Deputaţilor	18 noiembrie 1868 - 29 ianuarie 1869
Senator	1876
Ministrul Finanţelor	11 mai 1866 – 13 iulie 1866
	27 octombrie 1867 - 16 noiembrie 1868
	27 aprilie 1876 - 27 ianuarie 1877
	21 februarie 1877 - 20 august 1877 (ad-interim)
	16 februarie 1880 - 25 februarie 1880 (ad-interim)
	15 iulie 1880 - 5 aprilie 1881
	9 iunie 1881 - 1 decembrie 1881
Ministru de Interne	1 martie 1867 - 4 august 1867
	13 noiembrie 1867 - 12 august 1868
	27 ianuarie 1877 - 26 mai 1878
	25 noiembrie 1878 - 5 iulie 1879
	17 aprilie 1880 - 15 iulie 1880 (ad-interim)
	25 ianuarie 1882 - 1 august 1882
	23 iunie 1884 - 29 aprilie 1887
Ministru de Război	12 august 1868 - 16 noiembrie 1868 (ad-interim)
	20 august 1877 - 17 martie 1878 (ad-interim)
	25 noiembrie 1878 - 8 ianuarie 1879 (ad-interim)
	9 iunie 1881 - 25 ianuarie 1882
	1 august 1882 - 23 iunie 1884
	13 ianuarie 1866 - 21 februarie 1886 (ad-interim)
Preşedintele Consiliului de Miniştri	24 iulie 1876 - 5 aprilie 1881
	9 iunie 1881 - 20 martie 1888
ad-int. Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice	31 octombrie 1878 - 25 noiembrie 1878
Ministrul Lucrărilor Publice	26 martie 1878 - 25 noiembrie 1878 (ad-interim)
	11 iulie 1879 - 24 octombrie 1880
ad-int. Ministru de Externe	28 octombrie 1885 - 16 decembrie 1885
ad-int. Ministrul Agriculturii, Domeniilor, Industriei şi Comerţului	17 octombrie 1886 - 29 aprilie 1887

Opere

• Mémoire sur la situation de la Moldo-Valachie depuis le Traté de Paris, 1857
• Le panslavisme, Paris, 1866
• La question religieuse en Roumanie, Paris, 1866

Bibliografie

• Apostol, Stan, Ion C. Brătianu: Un promotor al liberalismului în România, Bucuresti, Editura Globus, 1993
• Iorga, Nicolae, Activitatea politică şi literară a lui Ion C. Brătianu, 1922
• Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007, pp.102-106
• Nicolescu, C. Nicolae, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Bucureşti, Editura Meronia, 2003, pp.181-187

Legături externe

• Centrul de Cultură Brătianu