Ioniţă Vlahul

Ioniţă Vlahul (n.-? - d. 8 octombrie 1207) a fost un voievod din dinastia Asan, care a domnit la sud de Dunăre cu titlul de "rege al bulgarilor şi al românilor".

El a domnit între anii 1197-1207, urmând la conducere după moartea fratelui său, Petru, asasinat de boierii nemulţumiţi.

Ioniţă a avut doi fraţi, Petru şi Asan, ambii fiind conducători ai răscoalei românilor şi bulgarilor din sudul Dunării din anul 1185. A fost numit de greci Kaloioanes şi a fost cel mai mare stăpânitor din familia Asaneştilor.

Domnia lui Ioniţă a început în anul 1197 şi până în anul 1200 el s-a abţinut să îi atace direct pe bizantini, limitându-se doar a-i sprijini pe duşmanii acestora, pe voievodul Dobromir Hrisos al Macedoniei şi pe guvernatorul Filipopolului, Ivancu. În anul 1201 însă, ostilităţile încep pe faţă. Ioniţă cucereşte cetatea Constanţia, din părţile Rhodopei şi cetatea Varna, ceea ce îi aduce pacea cu bizantinii şi independenţa faţă de aceştia.

La 8 noiembrie 1204 cardinalul Leo, trimisul papei, îl unge pe Ioniţă ca "rege al bulgarilor şi vlahilor", dându-i hrisovul de recunoaştere şi însemnele de conducător, precum şi dreptul de a bate monedă. În schimb, Ioniţă împreună cu toţi boierii şi întregul cler se îndatorează a se supune bisericii romane. Capitala statului condus de Ioniţă era la Târnovo, iar ţara era recunoscută internaţional prin legăturile cu papa.

La 12 aprilie 1204 cruciaţii latini cuceresc Constantinopolele, iar Ioniţă le trimite o delegaţie prin care cere noilor stăpâni ai Bizanţului să fie recunoscut. Răspunsul cruciaţilor este însă unul grosolan, astfel încât Ioniţă începe ostilităţile împotriva acestora, de multe ori aliat de data aceasta cu grecii. Grecii îi priveau pe latini ca uzurpatori, iar Ioniţă s-a îngrijit să îi ajute pe primii în răscoalele lor împotriva noilor stăpâni ai Bizanţului. El a susţinut răscoalele greceşti care au avut loc la Adrianopol, la Dimotica, pe valea Mariţei şi în alte părţi. Pentru a înăbuşi răscoala grecilor, cruciaţii atacă Adrianopolele. Ioniţă vine în ajutorul cetăţii cu oastea sa, ajutat şi de cumani şi pe data de 15 aprilie 1205 provoacă o gravă înfrângere latinilor, însuşi împăratul latin al Constantinopolelui, Balduin, căzând prizonier. Împăratul Balduin a fost dus ca prizonier la Târnovo, capitala lui Ioniţă, unde a murit în chinuri groaznice.

Luptele cu latinii continuă, aceştia fiind conduşi acum de Henric, fratele răposatului împărat Balduin. Expediţia lui Henric contra lui Ioniţă ajunge până la Sliven şi Stara Zagora, după ce a cucerit oraşele Anchialos şi Terme, fără a reuşi însă să slăbească în vreun fel statul acestuia din urmă. Ioniţă se gândea chiar să îşi mărească ţara prin cucerirea regatului de la Salonic, înfiinţat recent de un tovarăş al lui Balduin de Flandra. Murind acest stăpân al regatului de la Salonic, Ioniţă a considerat momentul ca fiind favorabil pentru o nouă cucerire şi porneşte asediul Salonicului.

În timpul asediului Ioniţă e asasinat de unul dintre aliaţii săi, generalul cuman Manaster, la 8 octombrie 1207.

Ioniţă a fost urmat la domnie de nepotul său de frate, Borilă.

Ioniţă a avut mari calităţi de militar şi politician. A reuşit nu numai să întindă hotarele statului său, ci a obţinut şi recunoaşterea oficială a acestuia din partea atât a bizantinilor, cât şi a papei. A primit titlul de rege pentru sine şi pe cel de primat pentru arhiepiscopul bisericii Bulgariei şi Vlahiei.

Bibliografie

• Giurescu, Constantin C. - Istoria românilor, ediţia a V-a, volumul I, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2007 ISBN 978-973-571-708-7