Istoria Timişoarei

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Stemă veche a Timişoarei

Timişoara este un oraş cu o istorie bogată şi îndelungată care începe cu antice aşezări umane pe actuala vatră a oraşului şi mai apoi cu apariţia primei cetăţi fortificate, în jurul secolului al XII-lea. Cetatea a trecut prin diverse stăpâniri care i-au marcat profund cursul dezvoltării. A început să se dezvolte sub stăpânirea ungară a lui Carol Robert de Anjou, în secolul al XIII-lea, devenind pentru scurt timp şi capitală a Regatului Ungar. Cetatea a fost apoi cucerită de otomani, în 1552, şi pentru aproape două secole a devenit un important centru militar turcesc. În 1716 istoria Timişoarei a luat o puternică întorsătură, când cetatea a fost cucerită de Imperiul Habsburgic şi a început reconstrucţia şi dezvoltarea oraşului drept capitală a Banatului. Colonizarea Banatului a făcut din Timişoara un adevărat centru multicultural şi multiconfesional. Construcţia canalului navigabil Bega a dat un avânt puternic dezvoltării economice şi a comerţului. Oraşul a cunoscut o perioadă de înflorire fără precedent, ajungând să primească numele de "Mica Vienă", ca recunoaştere a importanţei şi frumuseţii lui. În 1918 Banatul s-a unit cu România, iar la 3 august 1919 în Timişoara s-a instaurat pentru prima dată administraţia română. Ocupaţia sovietică postbelică marchează începutul perioadei comuniste, perioadă care a luat sfârşit în 1989 odată cu Revoluţia anticomunistă: revoluţie pornită tocmai din oraşul de pe Bega.


Timpuri străvechi

Primele urme ale prezenţei omului pe teritoriul de astăzi al Timişoarei datează din neolitic, mai bine de 6.000 ani în urmă. Poziţia geografică a vetrei pe care s-a dezvoltat oraşul Timişoara, aproape în centrul unei zone delimitate de trei artere importante de circulaţie (Mureş, Tisa, Dunăre), fertilitatea Câmpiei bănăţene, luncile şi mlaştinile întinse din preajmă au oferit, încă din vechime, condiţii favorabile de hrană şi vieţuire a oamenilor.

În cartierul Fratelia au fost descoperite vase ceramice aparţinând culturii Vinca, iar în altă locaţie un complex de locuinţe şi ceramică. De asemenea, au fost descoperite obiecte aparţinând acestei perioade (anul 4000 î. Hr.) în cartierele Cetate, Mehala şi la Pădurea Verde.

Referitor la epoca bronzului, cea mai relevantă descoperire a fost o necropolă de incineraţie, în cartierul Fratelia, unde arheologii au scos la lumină 200 de morminte şi 400 de vase. Această necropolă susţine ipoteza că aici exista o aşezare stabilă. Au mai fost descoperite urme din epoca bronzului şi în Fabric şi Mehala.

Epoca fierului, legată puternic de înflorirea civilizaţiei geto-dacă, este destul de slab reprezentată. Au fost descoperite ceramică, monede romane şi un cuţit la Pădurea Verde. Din perioada romană au fost descoperite monede, fibule şi un vârf de lance în cartierele 1 Mai şi Mehala. În vatra oraşului este atestată o continuitate şi după retragerea aureliană. În cartierul Freidorf au fost găsite fragmente de râşniţă, seminţe carbonizate, gropi de provizii toate datând din secolele al III-lea - al IV-lea şi care atestă practicarea agriculturii şi creşterea animalelor, iar resturile de vânat indică practicarea vânătorii. De asemenea, în aşezarea de la Cioreni s-a descoperit ceramică autohtonă, dar şi romană aparţinând secolelor al II-lea - al IV-lea, iar locuirea aşezării se prelungeşte până în secolele al VIII-lea - al IX-lea. Tot în acestă aşezare a fost identificată o necropolă aparţinând feudalismului timpuriu din care s-au cercetat 20 de morminte. Este vorba de acelaşi lucru şi în cazul cercetărilor de la Dumbrăviţa unde materialul ceramic şi celelalte obiecte descoperite în acest loc au dus la concluzia existenţei aici a unei aşezări daco-romane în secolele al II-lea - al III-lea.

Atestarea documentară a castrului Tymes

Se presupune că în secolul al IX-lea cneazul Glad domnea peste aceste locuri. El a acceptat suveranitatea ungară. Totuşi, până acum nu a fost descoperit niciun document care să dateze din acea perioadă. Prima atestare documentară a localităţii Timişoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialişti fie în 1212, fie în 1266. În această perioadă, cetatea ocupa o suprafaţă dreptunghiulară, iar fortificaţia consta dintr-un val de pământ cu palisadă care era apărată din trei părţi de braţe de apă, iar pe a patra latură de un canal. Aşezarea care a evoluat în această zonă nu dobândise până atunci o importanţă politică, economică, socială sau religioasă, pentru că rolul dominant în zonă, în plan politic şi spiritual, îl avea Cenadul. În 1175 este menţionat comitatul Timiş, dar sursele nu menţionează care este centrul economic şi administrativ al acestuia. În momentul atestării sale, acesta făcea parte din comitatul Timiş, o unitate administrativ teritorială a regatului ungar. Teritoriul cunoscut mai târziu ca Banat, cu centrul administrativ în „Urbis Morisena” (apoi Cenad) fusese cucerit de către maghiari în jurul anului 1030 şi încorporat regatului ungar.

Timişoara medievală, în Regatul maghiar (până în 1554)

Iancu de Hunedoara, guvernator al Ungariei

Fiind aşezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei Banatului, atât Timişoara, cât şi funcţia de comite de Timiş au devenit din ce în ce mai importante. Timişoara a primit un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou care în urma vizitei sale din 1307 a ordonat construirea unui palat regal, iar în timpul anarhiei feudale, acesta chiar şi-a mutat capitala la Timişoara. Stabilirea curţii regale în acest loc a determinat o creştere demografică a aşezării, iar importanţa ei a devenit şi comercială şi politică. Timişoara a devenit capitala regatului ungar pentru o perioadă de 8 ani, între 1316-1323. Carol Robert de Anjou a revenit la Timişoara în 1330, când a pornit de aici împotriva lui Basarab I, domnul Ţării Româneşti. Palatul regal a fost ridicat cu meşteri italieni şi era organizat în jurul unei curţi dreptunghiulare având un corp principal care era prevăzut şi cu un donjon sau un turn.

Timişoara a jucat un rol important şi în lupta cu noua ameninţare de la Răsărit: turcii otomani. În 1394, turcii conduşi de Baiazid au trecut pe lângă Becicherecul Mare şi Timişoara în drumul lor spre Ţara Românească unde au fost înfrânţi de către voievodul muntean Mircea cel Bătrân în bătălia de la Rovine. Timişoara a servit din nou ca punct de concentrare a forţelor armate creştine, de data aceasta în vederea confruntării de la Nicopole. După înfrângerea creştinilor, turcii au devastat Banatul până la Timişoara, de unde vor fi alungaţi de către comitele de Timiş, Ştefan Losoncz.

Numirea lui Iancu de Hunedoara în 1440 în funcţia de comite de Timiş marchează un capitol aparte din istoria Timişoarei. Ioan de Hunedoara a fost cunoscut în întreaga regiune pentru reputata victorie de la Belgrad, asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creştinătăţii. El a transformat oraşul într-o tabără militară permanentă şi în domiciliul său, pentru că s-a mutat aici împreună cu familia. Astfel cetatea a rămas în posesia Corvineştilor până în 1490. Ioan Huniade s-a ocupat şi de refacerea vechiului castel, cu ajutorul unui arhitect italian. După moartea lui Ladislau al V-lea, regele Ungariei, Matei Corvin, fiul lui Ioan Huniade, a fost numit suveran al Ungariei (1458). Acesta a fost considerat de către istoriografia maghiară drept unul dintre cei mai mari regi din istoria Ungariei. Odată cu extinderea teritorială a Imperiului Otoman în această parte a Europei, Timişoara, prin poziţia sa şi prin forţa garnizoanei sale, a devenit cheia unui întreg sistem defensiv ce asigura partea sud-estică a Ungariei. Din această cauză încercările de cucerire ale turcilor au devenit din ce în ce mai insistente. Astfel, tentative de cucerire a cetăţii au avut loc în anii 1462 şi1467, dar toate aceste expediţii au eşuat. În anul 1478, Matei Corvin a numit în funcţia de comite de Timiş pe Paul Chinezul.

Răscoala lui Gheorghe Doja (1514)

Execuţia lui Gheorghe Doja
Plus.png Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Bătălia de la Timişoara (15 iulie 1514).

Un episod deosebit din istoria Timişoarei l-a reprezentat asediul cetăţii de către oastea ţăranilor răsculaţi condusă de Gheorghe Doja. Războiul ţărănesc a pornit din Transilvania, după ce Gheorghe Doja a fost numit comandant al cruciadei anti-otomane, iniţiate de Papa Leon al X-lea. Acesta promisese iobagilor participanţi la cruciadă eliberarea, însă cum războiul nu a mai avut loc, nemulţumirea maselor oprimate a dus la transformarea revoltei într-o răscoală. Armatele răsculate, formate din iobagi români şi unguri au înfrânt mai întâi nobilimea condusă de comitele Ştefan Bathory şi episcopul Nicolae Csaki, dar au fost înfrânte lângă Timişoara de comitele Ioan Zapolya. Gheorghe Doja a încercat să schimbe albia Begăi pentru a se putea apropia mai uşor de cetate, dar nu a reuşit şi a fost înfrânt. Se spune că locul unde Doja a suferit o cumplită moarte, fiind pus pe un scaun din fier înroşit şi ars de viu, este marcat de statuia Sfintei Marii din Piaţa cu acelaşi nume a cartierului Iosefin. Totuşi, ultimele ipoteze susţin că torturarea lui Doja a avut loc chiar lângă castel, de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Deci este mult mai probabil ca locul execuţiei să fie undeva în faţa Hotelului Central de lângă Muzeul Banatului.

Atacul otoman (1552)

După moartea lui Ioan Zapolya, Transilvania şi Banatul, împreună cu Timişoara, au ajuns în mâinile Habsburgilor. După un asediu eşuat în anul 1551, turcii s-au regrupat şi s-au întors cu o nouă strategie. La 22 aprilie 1552, o armată de 160.000 de oameni sub comanda lui Ahmed–Paşa a plecat de la Adrianopol, iar peste două luni a ajuns în faţa Timişoarei, înconjurând-o în două zile.

S-au construit poduri peste râu, iar mlaştinile au fost acoperite cu lemn şi scânduri. Luptele au continuat 25 de zile, iar cei 160.000 turci atacau cetatea apărată de numai câteva mii de creştini. Lovitura de graţie a fost distrugerea Turnului de apă care făcea legătura între oraş şi castel, lăsându-i pe cei din cetate fără apă pe o căldură dogoritoare.

Aşadar, comitele Ştefan de Losoncz nu a avut altă soluţie decât să negocieze predarea cetăţii şi a reuşit să obţină promisiunea că trupele creştine decimate şi civilii din oraş vor putea trece cu tot avutul lor, lăsând cetatea în mâna turcilor. Astfel, la 30 iulie 1552 soldaţii, civilii şi răniţii au ieşit din cetate încrezători în vorbele paşei, însă acesta şi-a încălcat jurământul şi toţi supravieţuitorii au fost măcelăriţi cu cruzime de către ieniceri. Rănit grav, Ştefan de Losoncz, comandantul garnizoanei, a fost adus în faţa lui Ahmed-Paşa şi decapitat. Oraşul a fost apoi prădat, devastat, bisericile creştine sunt transformate în geamii musulmane, iar clopotele, aruncate din turnuri.

Timişoara otomană, vilaietul (1552-1716)

Castelul şi cetatea Timişoarei aşa cum apar într-o litografie din perioada turcească

Transformarea Timişoarei în paşalâc a avut un impact major asupra oraşului, în primul rând în ceea ce priveşte componenţa etnică. Musulmanii privilegiaţi au venit aici şi, pe lângă agricultură, s-a dezvoltat mult şi comerţul. În această perioadă, o parte din Banat a fost organizat de către turci în Vilaiet. Acesta cuprindea 6 sangeacuri: Timişoara, Cenad, Lipova, Gyula, Moldova Veche şi Orşova, dar reşedinţa Vilaietului a rămas la Timişoara care avea atunci acelaşi statut cu Buda şi Belgrad, unde conducea un supus direct al sultanului, un beglerbeg. Oraşul a fost împărţit în patru districte, iar suburbiile, în 10 mahalale. Casele au fost construite din adobe şi acoperite cu ţigle din lemn, iar străzile au fost pavate cu lemn. Apa folosită pentru spălat şi de băut era cea din râul Bega (numit din greşeala Timiş), dar tot aici se aruncau şi gunoaiele. Oraşul avea un caracter policentrat, din cauza condiţiilor geografice (foarte multe canale şi mlaştini) precum şi din necesităţi de ordin militar, a fost nevoie ca fiecare cartier să fie fortificat. Fortificaţiile, în afară de castel, au fost realizate din lemn şi pământ.

Cu excepţia unei perioade de la sfârşitul secolului al XVI-lea, oraşul nu a mai suferit asedii până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Rolul său militar, strategic a rămas foarte important prin implicarea garnizoanei turceşti în acţiunile desfăşurate în alte zone de interes pentru Poarta Otomană. Puternica garnizoană a fost mereu prezentă în confruntările dintre partidele nobiliare ardelene, dintre pretendenţii la tronurile Ţărilor Române. Vreme de peste o sută de ani, Cetatea şi oraşul au cunoscut un permanent du-te – vino de oşti, căpetenii (inclusiv sultanul), de suite militare sau nobiliare, solii străine. La Timişoara s-au refugiat şi au căutat să obţină sprijin militar diferite căpetenii nobiliare filo-turce care râvneau la tronul Transilvaniei. Tot de aici au încercat să primească ajutor şi unii pretendenţi la tronul Ţării Româneşti şi chiar al Moldovei. Devenit reşedinţă de paşalâc turcesc, Timişoara a fost unul dintre cele mai importante centre ale stăpânirii otomane în această parte a Europei, iar importanţa strategică a zonei a făcut ca Timişoara să devină un punct-cheie.

Răscoala antiotomană (1594)

În 1594, Banul de Lugoj-Caransebeş, Gheorghe Pantelici a declanşat o răscoală antiotomană în Banat având centrul la Becicherecul Mare. După patru eşecuri consecutive, beglerbegul de Timişoara, Hassan cel Mic, a reuşit să o înfrângă doar după ce a adunat o armată de 30.000 de oameni şi o puternică artilerie. În urma unei puternice ofensive transilvănene condusă de George Borbely, armata creştină cucereşte cetăţile Bocşa, Şoimoş, Cenad, Nădlac, Pâncota, Arad, Făget, Lipova şi Vârşeţ, dar Timişoara rămâne neatinsă.

Tentative de recucerire

O primă încercare de recucerire a oraşului are loc în 1596 când o oaste a lui Sigismund Bathory, împreună cu 4.000 de soldaţi trimişi de Mihai Viteazul şi 4.000 de creştini din Banat încep asediul cetăţii. Mai târziu în sprijinul asediaţilor vin 10.000 tătari. După 40 de zile de eforturi zadarnice, asediatorii se retrag. O nouă oaste transilvăneană revine anul următor, dar şi de această dată încercarea se soldează cu un eşec. Din timpul revoltei antiotomane a ţărilor româneşti mai este de menţionat un raid al soldaţilor lui Mihai Viteazul care devastează mahalalele în 23 februarie 1600, iar apoi încercarea lui Basta şi a lui Radu Şerban de eliberare a cetăţii din anul 1603, ale căror armate însă nu ajung nici măcar sub zidurile oraşului.

Nici imperialii nu subestimau importanţa Timişoarei, din moment ce principele elector Friedrich August von Saxen intenţionează în repetate rânduri să asedieze cetatea, în (1695 şi 1696). Pe de altă parte zădărnicirea acestor planuri prin intervenţia trupelor otomane conduse de însuşi sultanul Mustafa al II-lea, fuga acestuia la Timişoara în urma înfrângerii suferite la Zenta (1697), dar şi reconstruirea fortificaţiilor din porunca noului sultan Ahmed al II-lea (1703), demonstrează importanţa cetăţii în planurile otomanilor.

Cucerirea Timişoarei de către Habsburgi

Plus.png Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Asediul cetăţii Timişoara (1716).

După 17 ani de relativă linişte izbucneşte un nou război austro-turc. După victoria de la Petrovaradin (5 august 1716) asupra oştilor otomane, prinţul Eugeniu de Savoia decide cucerirea cetăţii Timişoara, pentru a pune stăpânire pe această importantă poziţie strategică. În urma unui asediu de 48 de zile, însoţit de bombardamente repetate, care au distrus în mare parte clădirile din interiorul cetăţii, garnizoana otomană capitulează. La 12 octombrie 1716, Mehmed-Paşa, ultimul comandant otoman al Timişoarei, acceptă capitularea şi garnizoana turcă părăseşte definitiv oraşul, iar pe 18 octombrie 1716, prinţul Eugeniu de Savoia îşi face intrarea triumfală într-o cetate grav afectată de violentul asediu. Garnizoana otomană se retrage în sudul Dunării, iar după 164 ani cetatea intră din nou sub stăpânirea europenilor.

Timişoara în Imperiul Habsburgic

Prinţul Eugeniu de Savoia într-un portret de Van Schuppen

În 21 octombrie 1716, prinţul Eugeniu de Savoia adresează împăratului Carol al VI-lea, propunerea ca Banatul să fie organizat şi guvernat astfel încât să aducă folos Casei Imperiale. În 12 iulie 1717 generalul conte Mercy înaintează Camerei Aulice de la Viena „Proiectul modest de organizare a Banatului Timişoarei”. După aprobarea proiectului, s-a întocmit „Comisia de organizare a Ţării Banatului”, care va funcţiona sub conducerea contelui Mercy. În sfârşit, la 28 iunie 1719, Împăratul a semnat Decretul care numea Administraţia Banatului şi stabilea sediul acesteia la Timişoara, care devenea astfel capitala unei provincii importante a Monarhiei Habsburgice şi reşedinţa principalelor structuri administrative. S-a creat însă un aparat administrativ stufos, care impunea treptat o nouă mentalitate în viaţa oraşului. Până în anul 1751 Banatul a fost guvernat militar. Începând cu anul 1751 şi până în anul 1778, când Banatul a fost reîncorporat la regatul maghiar, administraţia a fost una civilă. O schimbare de ordin administrativ survine în anul 1778, când Banatul, cu excepţia graniţei militare, este reîncorporat regatului maghiar, fiind acum divizat în trei comitate. Timişoara pierde statutul de reşedinţă al unei provincii imperiale, devenind un oraş provincial în regatul maghiar. În administraţie a fost introdusă limba maghiară.

Timişoara, oraş liber regesc

Un moment important în existenţa Timişoarei intervine în anul 1781. Prin Diploma din 21 decembrie 1781, emisă de împăratul Iosif al II-lea, Timişoara dobândea statutul privilegiat de „Oraş liber regesc”, reînnoit în anul 1790 de împăratul Leopold al II-lea. Beneficia de acum de o serie de avantaje importante care vor îngădui o dezvoltare mai accelerată a activităţilor urbane. Era scos de sub jurisdicţia comitatului (reînfiinţat în 1780); trimitea reprezentanţi proprii în Dietă; îşi alegea proprii dregători şi juraţi; percepea vamă la intrarea şi ieşirea mărfurilor; avea dreptul de a organiza târguri anuale şi săptămânale, de a-şi stabili bugetul propriu de venituri şi cheltuieli anuale; era scutit de anumite obligaţii fiscale; avea dreptul la o stemă proprie etc.

Colonizarea germană

După cucerirea Banatului, autorităţile imperiale de la Viena au început un amplu proces de colonizare, folosind în special germani catolici (şvabi) din Würtenberg, Schwaben, Nassau etc. Clima neprimitoare a dus la o rată crescută a mortalităţii, mulţi dintre imigranţi murind de malarie la 2-3 luni de la sosire. De aceea, pentru o vreme, creşterea populaţiei a fost asigurată doar din procesul de imigrare. Ca rezultat, ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat la 50% din totalul populaţiei.

Fiind buni meşteşugari, germanii au dezvoltat industria şi comerţul. În Timişoara, şvabii s-au stabilit mai ales în Fabric, unde au dezvoltat puternic meşteşugăritul. Datorită nevoii de a asigura condiţii bune de viaţă populaţiei colonizatoare autorităţile austro-ungare au început o reorganizare a tuturor satelor din Banat, clădind în acelaşi timp altele noi. Astfel, regiunea a devenit o reţea organizată, ordonată şi cu o structură compactă. În cetate nu au fost acceptaţi decât catolici. Populaţia sârbă şi valahă locuia în suburbii.

Reconstrucţia cetăţii Timişoara

Încă de la început administraţia a arătat un vădit interes pentru dezvoltarea urbană, acordând mare atenţie acţiunilor edilitare. Probabil, prima acţiune întreprinsă de autorităţi după cucerire, a fost repararea zidurilor şi clădirilor din incinta cetăţii, distruse parţial în timpul asediului. În 1717, nu existau edificii necesare administraţiei, garnizoanelor militare, iar fortificaţiile nu mai făceau faţă noilor tehnici de luptă.

Pentru că fortăreaţa existentă nu mai corespundea noilor tehnologii de război, câteva variante posibile ale fortificaţiilor de tip Vauban (o fortăreaţă-bastion cu formă poligonală) au fost studiate şi un nou sistem de apărare a fost realizat în perioada 1723-1765. Suprafaţa oraşului ce urma să fie cuprinsă în interiorul zidurilor, era de două ori mai mare decât cea a oraşului medieval. Fragmente mici din această fortificaţie pot fi încă văzute astăzi în Timişoara. Până şi ordinea clădirilor din incintă, dispuse pe un plan de străzi rectangulare, reflectă o raţiune militară. În interiorul cetăţii existau două pieţe: Piaţa Domului şi Piaţa Paradei. Prima adăpostea clădirile bisericii şi administraţiei, alături de câteva case private. A doua era rezervată celor cu caracter militar. În această perioadă au fost construite clădiri reprezentative în interiorul cetăţii printre care: Domul romano-catolic şi Palatul Episcopal, Biserica ortodoxă din Piaţa Unirii, Primăria, Cazarma Transilvaniei. Tot în această perioadă au apărut şi suburbiile: Elisabetin, Iosefin şi Fabric, separate de cetate printr-un teren neconstruit, denumit „glacis”, care făcea parte din sistemul de apărare al cetăţii.

Canalul Bega

Plus.png Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Canalul Bega.

Dacă iniţial apa a jucat un rol important în apariţia aşezării, dimpotrivă, în secolul al XVIII-lea, mlaştinile erau considerate principala sursă a molimelor. Cele mai importante îmbunătăţiri funciare au ţinut de hidrotehnică: regularizarea debitelor râurilor şi asanarea mlaştinilor. Între 1728 şi 1732 cursul râului Bega a fost regularizat, creându-se un canal navigabil între Timişoara şi cursul inferior. Astfel oraşul a fost conectat prin intermediul râului Tisa şi al Dunării la reţeaua fluvială central europeană, devenind apt să facă faţă transporturilor masive înainte de apariţia căii ferate. Prin urmare, lucrările de regularizare a cursului Bega şi Timişului şi desecarea mlaştinilor au schimbat radical imaginea oraşului.

Epidemiile de ciumă şi holeră

Oraşul a fost lovit în martie 1738 de o cumplită epidemie de ciumă, care a făcut un mare număr de victime (aproximativ 1.000 din totalul de 6.000 de locuitori). Un devastator incendiu a distrus aproape tot vechiul cartier Palanca Mare, cel mai grav afectat de epidemie. Epidemiile de holeră şi ciumă s-au repetat la diferite intervale. Cimitirul înfiinţat în 1723 a devenit neîncăpător şi în anul 1749 a fost sfinţit un nou cimitir, pe locul actualului Parc Central. Şi acesta s-a umplut până în anul 1771, când a fost închis. În 1831 şi 1836 o nouă epidemie de holeră s-a abătut asupra Timişoarei, împuţinând ulterior numărul locuitorilor.

Revoluţia de la 1848

În 1848 a izbucnit revoluţia în Europa. În Imperiul Habsburgic aceasta a avut un caracter preponderent naţional, maghiarii văzând momentul oportun pentru a ieşi de sub autoritatea Casei Imperiale, în timp ce minorităţile din regatul maghiar doreau să folosească momentul să se desprindă de regatul maghiar. În acest an, trupele revoluţionare maghiare au înfrânt trupele imperiale austriece din Transilvania şi Banat, asediind timp de 107 zile cetatea Timişoarei, fără a o cuceri. Totuşi pierderile de vieţi umane şi pagubele materiale au fost semnificative. Revoluţia maghiară a fost înnăbuşită în Banat şi Transilvania prin intervenţia trupelor imperiale. Ca o urmare directă a revoluţiei, Ungaria a fost pusă sub administraţie militară, unele provincii intrând, ca domenii ale coroanei, sub jurisdicţia nemijlocită a Casei de Habsburg, printre acestea numărându-se şi nou-înfiinţata provincie “Voevodina sârbească şi Banatul timişan” cu reşedinţa în Timişoara.

Capitală a provinciei Banatul Timişan şi Voivodina Sârbească (1849-1860)

Anii 1849-1850 au însemnat pentru românii bănăţeni şi ardeleni anii protestelor. În această perioadă a fost elaborată o cerere „Petiţia generală din 13 februarie 1849”, semnată de 7 reprezentanţi ai Transilvaniei şi 3 reprezentanţi ai Banatului, prin care se cerea unificarea tuturor românilor din Imperiul Habsburgic, cu o administraţie proprie. Însă, prin Constituţia din 4 martie 1849, bănăţenii au fost scindaţi în Voivodina Sârbă şi Banatul Timişan care aparţineau de Austria. Noua provincie imperială a cărei existenţă fusese consfinţită şi prin decretul imperial din 18 noiembrie 1849, a fost condusă atât militar, cât şi civil, iar limba oficială a fost cea germană. Timişoara a fost desemnată drept reşedinţă a guvernatorului, iar oraşul îşi menţinea privilegiile obţinute ca oraş liber regesc. Prin desfiinţarea vămilor interne, dar şi prin vămile protecţioniste impuse ţărilor vestice dezvoltate, s-a creat un cadru favorabil dezvoltării economice din Imperiu, dezvoltând puternic zona şi dând un impuls economic ce va ajuta la reconstrucţia suferită după revoluţia de la 1848.

Timişoara avea acum diverse manufacturi (fabrica de bere, mori, fabrica de ţesut mătase, săpun, covoare) şi era bine aprovizionată cu produse agricole din zona de câmpie a Banatului. Ca şi consecinţă imediată, a fost introdusă o linie de telegraf, iluminatul stradal cu gaz, iar oraşul a fost legat prin cale ferată de reţeaua din imperiu şi de portul de la Baziaş. În numai câţiva ani, aici s-au deschis bănci şi s-a înfiinţat Camera de Comerţ.

Timişoara în regatul maghiar (1860-1918)

În anul 1859 s-au întâmplat două evenimente importante: Unirea Principatelor Române şi războiul austro-franco-piemontez soldat cu înfrângerea Austriei, fapt care a determinat o apropiere a împăratului de aristocraţia maghiară. Fruntaşii români au aflat despre tratativele dintre austrieci şi unguri în privinţa Banatului, ca regiunea să fie trecută sub administrare maghiară. Andrei Mocioni, a cerut o audienţă la împărat, a arătat că în Banat nu este motivată o administraţie maghiară, unde populaţia este predominant de naţionalitate română, abia apoi sârbă şi maghiară. Între 18 şi 19 noiembrie 1860, la Timişoara a avut loc o întâlnire tot pe această temă, dar încorporarea Banatului la Ungaria fusese deja decisă la Viena şi era una din condiţiile pentru o mai strânsă apropiere de Ungaria, respectiv de aristocraţia maghiară, de care împăratul avea atâta nevoie pentru succesul politicii sale. Astfel, nici memoriul din decembrie 1860, semnat de peste 12.000 intelectuali, negustori şi meseriaşi din Banat, nici jalbele şi doleanţele sârbilor nu şi-au găsit ecou. Prin patenta din 27 decembrie 1860, împăratul Franz Joseph I a decis anexarea Banatului la Ungaria.

Pe data de 16 februarie 1868, s-au dat noi legi prin care s-a dispus ca limba ţării şi a regiunii să se folosească în scris la toate dezbaterile judecătoreşti şi comunale, în şcolile primare, medii şi superioare. Comunele puteau să dispună liber asupra păşunilor comunale. Oraşele în care nu erau comunităţi militare, urmau să se organizeze ca şi comunele grănicereşti cu primari şi consilieri comunali. Ca primă măsură a fost evident o politică de maghiarizare, dar totuşi, pentru Timişoara această epocă a reprezentat o perioadă de înflorire, sub aspect economic şi demografic. Instituţiile de credit au investit sume importante în dezvoltarea industriei locale, la trecerea în secolul al XX-lea aici au existat numeroase întreprinderi: două fabrici de spirt, o turnătorie de fier, o fabrică de chibrituri, o fabrică de cărămizi, o fabrică de gaz, o fabrică de lanţuri, o fabrică de pălării, o fabrică de ciocolată. Prin intermediul canalului Bega, Timişoara era legată, prin Tisa şi Dunăre, la sistemul fluvial al Europei Centrale, iar căile ferate facilitau comunicarea cu importante oraşe din vestul Europei. Tot în această perioadă a fost introdus tramvaiul cu cai, telefonul, iluminatul public electric, s-au asfaltat arterele mari de circulaţie. În 1899 la Timişoara a fost introdus primul tramvai electric din România. În această perioadă s-au dezvoltat mult suburbiile cetăţii, unde existau manufacturi şi meşteşugari pricepuţi.

Pentru că Timişoara şi-a pierdut importanţa militară şi era nevoie de o lărgire a spaţiului, s-a decis defortificarea cetăţii. Astfel, au fost demolate rând pe rând vechile porţi ale cetăţii, s-au construit bulevarde de legătură cu suburbiile, iar acestea au fost înghiţite rând pe rând de marele oraş.

Secolul al XX-lea

Primul Război Mondial

Fișier:Timisoara 1910.jpg
Ilustrată din 1910; la momentul începerii războiului gradul de dezvoltare al oraşului este foarte ridicat

Anii Primului Război Mondial au adus multiple greutăţi în viaţa populaţiei timişorene. Nivelul de trai a scăzut rapid din cauza creşterii masive a preţurilor. Spre exemplu preţul pâinii a crescut de patru ori în timpul războiului, al făinii de şapte ori, al cartofilor de patrusprezece ori. Inflaţia accentuată a redus drastic veniturile reale ale populaţiei. Din cauza repetatelor rechiziţii, raţiile alimentare puse la dispoziţia locuitorilor au fost mereu micşorate, au devenit insuficiente şi au adus numeroase familii în pragul foametei. Pe baza unor legi excepţionale au fost suprimate aproape total şi puţinele libertăţi cetăţeneşti existente. O parte a întreprinderilor industriale a fost militarizată şi orientată spre producţia de război. A sporit durata zilei de lucru şi s-a extins utilizarea muncii femeilor şi copiilor în fabrici, în locul bărbaţilor trimişi pe front. Până în ianuarie 1918, din Timişoara au fost mobilizaţi şi trimişi pe front 12.832 bărbaţi, dintre care mulţi nu s-au mai întors la familiile lor. Mii de femei au rămas văduve, mii de copii au rămas orfani. Pe fondul acestui tablou sumbru, marcat de numeroase lipsuri şi pierderi de vieţi omeneşti, nemulţumirile acumulate au izbucnit în agitaţii de stradă, în frământări sociale. În 2 decembrie 1917 peste 4.000 oameni au ieşit în stradă şi au cerut încheierea imediată a păcii, încetarea războiului.

Cercurile maghiare proclamă „Republica” bănăţeană

La sfârşitul primului război mondial populaţia Timişoarei se afla într-o stare extrem de tensionată. La 31 octombrie 1918, a avut loc o mare demonstraţie de stradă la Timişoara. În aceeaşi zi, în sala cazarmei militare, a avut loc o întrunire a celor mai importante personalităţi politice şi militare locale şi s-a înfiinţat un Consiliu Naţional al Banatului, cu reprezentanţi ale celor mai importante etnii din Banat: români, sârbi, germani şi unguri.

Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria şi locotenentul colonel Albert Bartha, şeful Statului Major al Comandamentului Militar Timişoara, au participat la Budapesta la întrunirea liderilor politici maghiari. Întorşi la Timişoara, au avut convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntaşii maghiari locali şi au decis ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstraţia de stradă, să proclame Republica Autonomă Bănăţeană, în cadrul Ungariei şi să înfiinţeze Sfatul Poporului din Banat, subordonat guvernului din Budapesta. Lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth a proclamat Republica Bănăţeană şi a declarat că va rămâne ataşat noului guvern maghiar. Manevra însă nu a fost deloc agreată de români care o vedeau ca pe o încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul Român. Aurel Cosma, liderul românilor din Banat, a răspuns deciziilor lui Otto Roth astfel: "Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspiraţiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru naţional." Fruntaşii românilor părăsesc consfătuirea şi, într-o întrunire separată, alcătuiesc Consiliul Militar Naţional Român, având ca preşedinte pe dr. Aurel Cosma.

Tot în ziua de 31 octombrie s-a constituit Sfatul Naţional Militar al Şvabilor din Banat, având ca lider pe locotenentul colonel Albert Fuchs. În seara de 31 octombrie, mii de români din Timişoara şi satele învecinate au participat la o impresionantă adunare naţională în Piaţa Libertăţii şi au aprobat cu ovaţii cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanţurile robiei naţiunii române." Consiliul Militar Naţional Român s-a impus încă din primele zile cu o importantă forţă politică, iar prin Comitetul Executiv a susţinut interesele locuitorilor români şi a acţionat cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România. A avut o contribuţie majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative în localităţile bănăţene. Într-un comunicat adresat populaţiei a arătat că s-a ataşat Consiliului Naţional Român Central de la Arad şi a recunoscut numai dispoziţiile acestuia. Era o declaraţie fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănăţene şi totodată o exprimare limpede a voinţei de Unire cu România.

La mijlocul lunii noiembrie situaţia din Timişoara s-a complicat şi mai mult. În baza unei Convenţii Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul Mureş. Teritoriul evacuat trebuia ocupat de forţele aliate. Pe acest temei, unităţile militare sârbe au intrat în Banat şi la 14 noiembrie 1918 au ocupat Timişoara. Comandamentul sârb a preluat administraţia militară, a dizolvat Gărzile Naţionale, iar mai târziu a preluat şi administraţia civilă.

În 1919 Banatul a fost împărţit între România şi Regatul Serbiei, Croaţilor şi Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia). Mai târziu, o ultimă încercare de independenţă a venit din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 au trimis o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul, dar şi regiunea vecină Bačka. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărţită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferinţa de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere.

Unirea Banatului cu Regatul Român

3 august 1919, intrarea armatei române în Timişoara; paradă militară în Piaţa Unirii

În 28 iulie 1919 administraţia română s-a instalat în Banat, iar în 3 august 1919 în Timişoara au intrat primele unităţi ale armatei române, în ziua următoare regatul român încheind tratatul cu puterile aliate în urma căruia Banatul intra în graniţele României Mari. În urma măririi considerabile a teritoriului, România a devenit un stat multietnic în care procentul cetăţenilor de altă naţionalitate decât cea română era 24%. Deşi majoritatea locuitorilor Banatului era reprezentată de români, în Timişoara situaţia era alta în această vreme. Un alt aspect important, care ar trebui cercetat, este încadrarea oraşului în sfera culturală românească, dat fiind faptul că locuitorii Timişoarei au trăit atâta timp într-o altă sferă culturală, caracterizată printr-un alt set de valori. Se poate constata faptul că, după unire, s-a urmărit şi s-a reuşit parţial imprimarea unui caracter anume evoluţiei oraşului. În orice caz, în anii care au urmat Unirii s-a avut în vedere asigurarea unui cadru economico-financiar, administrativ şi legislativ comun întregii Românii, majoritatea locuitorilor germani, maghiari, sârbi integrându-se în structurile sistemului social-politic românesc.

Timişoara interbelică

Perioada interbelică a însemnat pentru Timişoara o etapă de remarcabil progres economic, edilitar, cultural, spiritual. Integrată în România Mare, aflată pe coordonatele unui regim politic democratic, Timişoara s-a impus ca un centru urban modern, cu o viaţă publică complexă şi dinamică, în care buna înţelegere etnică şi confesională, s-a asociat cu un spirit creator, cu un interes mereu sporit pentru cultură şi valorile civilizaţiei europene. Datorită respectării libertăţilor cetăţeneşti, înscrisă în Constituţia din anul 1923, Timişoara s-a definit în societatea românească ca un model de convieţuire a locuitorilor, ca un exemplu de participare nediscriminatorie şi efectivă a oamenilor la activităţile oraşului. S-a menţinut şi s-a accentuat spiritul de ordine, bazat pe muncă şi moralitate, pe disciplină şi respect reciproc, grăbind integrarea deplină în structurile regimului social-politic românesc. În peisajul economic au apărut zeci de întreprinderi industriale, unităţi comerciale, bancare etc. Zeci de instituţii şcolare cu limbile de predare română, maghiară, germană, sârbă, ebraică au asigurat instruirea, fără oprelişti, a tinerei generaţii. Zeci de asociaţii culturale şi confesionale au făcut posibilă manifestarea nestânjenită a tradiţiilor naţionale şi au dezvoltat un model de civilizaţie europeană modernă.

Anii interbelici au fost marcaţi de multiple împliniri pentru locuitorii oraşului. La 15 noiembrie 1920, Timişoara a devenit Centru universitar, prin Decretul semnat de Regelui Ferdinand I, întemeindu-se Universitatea Şcoala Politehnică. În 11 - 13 noiembrie 1923 timişorenii au făcut o primire sărbătorească Regelui Ferdinand I, Reginei Maria, primului ministru I.C.Brătianu. În octombrie 1925 Timişoara a găzduit cea mai mare Expoziţie zootehnică organizată până atunci de Regatul României. Prezentă la eveniment, familia Regală, a pus piatra de fundament a Bisericii Otrodoxe Române din Mehala.

Populaţia oraşului s-a manifestat plenar pentru apărarea integrităţii statului naţional român, a valorilor şi instituţiilor democratice. Au fost organizate impresionante adunări populare pentru condamnarea intenţiilor revizioniste. În 16 decembrie 1934 s-a desfăşurat adunarea iniţiată de Liga antirevizionistă din România. Au participat zeci de mii de locuitori. Mulţimea a depus jurământ solemn că se leagă în faţa lui Dumnezeu să apere cu orice sacrificiu fruntăriile României întregite. O semnificaţie aparte a avut întrunirea antifascistă din 24 mai 1936. Şi de această dată au participat zeci de mii de oameni. În 4 octombrie 1936 s-a desfăşurat altă adunare populară antirevizionistă. Potrivit relatărilor vremii, au fost prezenţi 40.000-50.000 de oameni, alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, N. Lupu, Sever Bocu, Mihai Popovici etc. Cu această ocazie s-a aprobat o Moţiune prin care se proclama "voinţa neclintită pentru păstrarea şi apărarea în orice fel de hotarelor de azi ale României, statornicite pentru vecie potrivit poruncilor Dreptăţii". Populaţia oraşului a contribuit în anii 19381940 cu mari sume de bani pentru dotarea corespunzătoare a Armatei Române şi fortificarea graniţei de vest.

Catedrala Mitropolitană construită între 1936 - 1940

O preocupare importantă s-a orientat spre afirmarea Timişoarei în plan cultural şi spiritual. În 18 ianuarie 1922, din iniţiativa Primăriei oraşului, elita intelectuală a pus bazele Comitetului Artistic Regional, care a militat pentru afirmarea valorilor culturale ale Banatului. O contribuţie majoră a avut Sfatul Parlamentarilor Bănăţeni, constituit cu scopul de a susţine construirea Catedralei Ortodoxe Române în Timişoara; înfiinţarea Asociaţiei Culturale a Banatului, înfiinţarea Universităţii de Vest, a Academiei de Agricultură, reconstituirea Mitropoliei Banatului etc. Stăruinţele, mereu repetate, ale locuitorilor oraşului s-au materializat în valoroase şi semnificative acte culturale. În 21 noiembrie 1934, mii de oameni au luat parte la dezvelirea bustului luptătorului naţional Vicenţiu Babeş, monument aşezat în Parcul Central al oraşului. În 13 septembrie 1936 s-a dezvelit bustul lui Alexandru Mocioni, una dintre cele mai importante personalităţi ale Banatului. Monumentul a fost înlăturat mai târziu de autorităţile comuniste. La 20 decembrie 1936, în cadrul unei ceremonii solemne, în prezenţa a zeci de mii de oameni şi a preşedintelui Senatului, Alexandru Lapedatu, episcopul Andrei Mager a sfinţit piatra fundamentală a Catedralei Ortodoxe (Mitropolitane) Române. A fost un moment de emoţionantă sărbătoare pentru populaţia oraşului. Peste doi ani, la 28 august 1938, episcopul Andrei Mager a sfinţit, în prezenţa unei mari mulţimi, cele şapte clopote ale Catedralei , simbolizând cele şapte taine ale Legii celei Noi. Tot atunci a sfinţit şi crucile care împodobesc turlele Catedralei, simbolizând îngerii păzitori şi ocrotitori ai Comunităţii timişorene. Strădanii importante, rămase însă neîmplinite, în perioada interbelică, au fost depuse pentru construirea Palatului Cultural, înfiinţarea Postului de Radio Timişoara, înfiinţarea Universităţii de Vest, a Academiei de Agricultură.

Al Doilea Război Mondial

Progresul general al municipiului Timişoara şi prosperitatea înregistrată de o parte importantă a populaţie în perioada interbelică au fost simţitor afectate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Anul 1940, cu gravele pierderi teritoriale suferite de România, a provocat în rândul românilor timişorenilor profunde nemulţumiri şi o permanentă contestare a nedreptăţilor impuse ţării. La 3 septembrie 1940, o mare demonstraţie populară organizată în centrul oraşului, a întrunit peste 10.000 oameni care au protestat împotriva Diktatului de la Viena.

Intrarea României în Războiul Mondial în iunie 1941 a adus o serie de neajunsuri populaţiei oraşului. Mii de bărbaţi au fost mobilizaţi şi trimişi pe front; sute de familii au rămas îndoliate; o serie de întreprinderi au fost obligate să-şi orienteze producţia spre cerinţele războiului; numeroase fabrici au întâmpinat mari dificultăţi în obţinerea materiei prime. Deşi Timişoara nu s-a confruntat cu lipsuri majore ale produselor de consum, iar populaţia a fost aprovizionată ritmic cu produse alimentare, cerinţele războiului au obligat Primăria să adopte măsuri de raţionalizare a consumului.

În iunie 1944 războiul a ajuns şi la Timişoara. În noaptea de 16/17 iunie a avut loc primul bombardament efectuat de Aliaţi asupra oraşului. Au fost aruncate atunci doar bombe incendiare. Locuitorii, instruiţi din timp, s-au refugiat în adăposturi, suferind pierderi minime. În zilele următoare, bombardamentele s-au repetat cu intensitate sporită; s-au aruncat bombe incendiare şi explozive, fiind provocate pierderi materiale şi umane. Bombardamentul din 3 iulie a fost cel mai violent şi devastator. În valuri succesive, bombardierele au aruncat sute de bombe asupra oraşului. Centrul municipiului, Gara de Nord, Mehala, Iosefin au fost puternic lovite, provocând sute de morţi şi răniţi şi mari distrugeri. După 3 iulie atacurile au continuat, dar au avut o intensitate mai redusă. În noaptea de 30/31 octombrie 1944, Timişoara a fost lovită de aviaţia germană, fiind distruse 188 de imobile particulare şi ucişi zeci de oameni. Cinci sute de imobile au fost distruse şi peste 4.000 locuitori au fost sinistraţi în urma bombardamentelor din vara şi toamna anului 1944.

După lovitură de stat din 23 august 1944, Timişoara a trecut prin alte momente dificile. Ca nod feroviar şi rutier, cu potenţial industrial însemnat, oraşul avea valoare strategică pentru forţele militare hitleriste. În 26 august 1944, personalul Comandamentului german din Timişoara, luat prin surprindere de ostaşii români, s-a predat fără să opună rezistenţă. Însă, începând cu 11 septembrie 1944, timp de o săptămână, unităţile hitleriste şi cele maghiare au declanşat acţiuni ofensive repetate pentru a se apropia şi a ocupa Timişoara, apărată de Divizia 9 Cavalerie română. Cu mari pierderi în tehnică şi oameni, s-au apropiat de periferiile oraşului. În 16 septembrie, tancurile germane au intrat în Chişoda, Giroc, Ronaţ, Mehala, Freidorf, Fratelia. Un cerc de foc s-a strâns în jurul Timişoarei. O parte din populaţie s-a refugiat spre Lugoj. Apărătorii români au rezistat, respingând asalturile inamice cu sacrificiul a 352 ostaşi şi ofiţeri români. Timişoara nu a putut fi cucerită. Luptele au continuat şi în zilele următoare, dar bătălia pentru Timişoara a fost câştigată de Armata Română. Cu septembrie 1944 şi intrarea trupelor sovietice în oraş, cursul istoriei Timişoarei a luat un alt drum timp de patru decenii şi jumătate.

Timişoara sub regimul comunist

Ocupaţia militară sovietică

După terminarea războiului, Timişoara a intrat sub ocupaţie sovietică pentru aproape 14 ani (1944 - 1958). Unităţile militare sovietice s-au instalat în cazărmi şi în cele mai spaţioase imobile. Au fost ani marcaţi de mari lipsuri materiale, de terorizarea fizică şi psihică a populaţiei, de umilire şi frică, de anulare a drepturilor cetăţeneşti. Încă din toamna anului 1944, oraşului i s-a impus un statut de ocupaţie militară. Deşi Guvernul României a precizat clar (la 29 septembrie 1944) raporturile dintre populaţie şi unităţile sovietice, în realitate militarii sovietici au pătruns de nenumărate ori în casele locuitorilor şi în magazine particulare şi sub ameninţarea armei, au luat importante bunuri materiale.

Ca oraş la graniţa de vest a ţării, cu o numeroasă populaţie de origine etnică germană, ca oraş bine cunoscut prin tradiţia democratică, Timişoara a suportat din greu metodele „puterii roşii” şi consecinţele ocupaţiei sovietice. Începând cu 28 septembrie 1944 s-a trecut la confiscarea întreprinderilor, magazinelor, autovehiculelor, bunurilor aparţinând locuitorilor germani din Timişoara. A urmat deportarea femeilor şi bărbaţilor de origine etnică germană în lagărele de muncă din URSS. În locuinţele acestora s-au instalat ofiţeri sovietici. În 29 decembrie 1944 s-a înfiinţat Comisia pentru purificarea adminraţiei municipale şi a unor întreprinderi timişorene. S-a declanşat de acum un val de epurări, arestări şi o violentă propagandă de "demascare" a celor cunoscuţi pentru convingerile lor democratice, propagandă care a devenit o preocupare zilnică a celor care considerau "marele prieten de la răsărit" ca salvator al României. Prin Decretul Lege 1640/1945 numeroşi timişoreni (bărbaţi între 17-45 de ani, femei între 17-30 de ani) au fost ridicaţi şi deportaţi în lagăre de muncă, iar în întreprinderile industriale şi comerciale au fost numiţi administratori de supraveghere. Profesori universitari, medici, ingineri, avocaţi, artişti, tehnicieni, muncitori, funcţionari, precum şi membri ai partidelor liberali şi naţional-ţărănesc, au fost trecuţi pe liste ca "duşmani ai clasei muncitoare" şi persecutaţi.

Perioada 1948 - 1958, până la plecarea trupelor sovietice din ţară, s-a identificat cu procesul de sovietizare, cu aplicarea metodelor staliniste şi cu terorizarea brutală a mii de locuitori ai Timişoarei. Au fost ani de umilinţe suspiciune şi teamă, de enormă încordare şi tensiune psihică. În plus, s-au adăugat drastice măsuri de restricţionare a bunurilor de consum, motivate de cerinţa trimiterii lor în URSS, potrivit Convenţiei de Armistiţiu.

Revolta studenţilor din 1956

Anul 1956 a fost unul tulbure pentru sistemul comunist din estul Europei. Pe data de 23 octombrie, studenţi maghiari protestatari au declanşat în Ungaria o revoluţie împotriva guvernului stalinist. Pe fondul evenimentelor din Ungaria, la numai 7 zile de la declanşarea revoluţiei, studenţii din ultimul an de la Facultatea de Mecanică din Timişoara s-au solidarizat cu colegii lor maghiari şi au organizat o acţiune de protest similară. Printre revendicările lor principale se numărau: retragerea trupelor sovietice, introducerea de libertăţi democratice, abolirea studiilor de marxism-leninism şi scoaterea limbii ruse din curicula universitară. Iniţiată pe 30 octombrie, mişcarea a fost brutal reprimată a doua zi, când studenţii au ieşit în stradă. Autorităţile au arestat circa 2.000 studenţi, cărora li s-au intentat procese.[1] Conducătorii au fost condamnaţi la 8 ani de închisoare şi alte sute de studenţi au fost exmatriculaţi. Studenţi din Cluj, Bucureşti şi Iaşi au urmat exemplul timişorenilor, însă revolta de la Timişoara a fost cea mai însemnată ca mărime. Pe 5 noiembrie, armata rusă avea să zdrobească revoluţia şi în Ungaria.

1958 - 1989

Retragerea trupelor sovietice din ţară a permis o relaxare a condiţiilor socio-economice şi o îmbunătăţire a nivelului de trai. Timp de aproape un deceniu, până la instalarea lui Nicolae Ceauşescu la conducerea statului român (1965), România s-a reaşezat pe propriile temelii naţionale, a avut loc un „dezgheţ ideologic”, în limitele sistemului comunist. În 1968 are loc reorganizarea administrativă, iar Timişoara primeşte statutul de municipiu. Primarul desemnat era persoana „aleasă” ca prim-secretar al „Comitetului” municipal al P.C.R. . Are loc un proces de amplă industrializare şi urbanizare. Sunt înfiinţate fabrici noi, iar cele vechi sunt mărite. Populaţia se dublează cu locuitori aduşi din satele din împrejurimi şi din toată ţara, în special din ţărani moldoveni sau olteni, încurajaţi de regimul comunist să emigreze în alte zone ale României, în special în oraşele din Transilvania, unde minorităţile fuseseră deosebit de numeroase.[2]

Revoluţia din 1989

Fișier:TmRev 2.jpg
Masele de revoluţionari adunaţi în Piaţa Victoriei

Anul 1989 a dus la căderea sistemului totalitar comunist în întreaga Europă. Spre sfârşitul anului, în­deosebi în vestul României, po­pu­laţia a aflat de la posturile de te­leviziune externe (maghiare, iu­go­slave) şi emisiunile în limba ro­mână de la Radio Europa Liberă şi Vocea Americii, de schimbările din Europa. Aşa a fost posibil ca un eve­niment aparent banal (eva­cua­rea arbitrară a pastorului timi­şo­rean al Bisericii reformate László Tőkés fixată pentru data de 15 decembrie 1989) să devină pretext pen­tru o revoltă populară în Timi­şoa­ra, transformată apoi, prin ra­di­­calizare, în revoluţie.

În 15 decembrie s-au adu­nat în faţa casei parohiale mai mulţi enoriaşi care doreau să împiedice evacuarea pastorului. Fiind o zonă extrem de cir­culată, aproape de centrul ora­şului, mulţi locuitori ai oraşului se opreau pentru a afla ce se în­tâm­plă; ei au îngroşat, astfel, ini­ţial involuntar, numărul celor adu­naţi.

În data de 16, numărul celor adunaţi crescuse la circa 400 persoane, majoritatea nemai­fiind enoriaşi reformaţi, ci cetă­ţeni ai Timişoarei, de diferite etnii şi confesiuni. Prin blocarea circu­laţiei în zonă, situaţia s-a radi­ca­lizat. După-amiaza s-a strigat pen­tru prima dată "Jos Ceau­şescu!”. A fost de ajuns această scân­teie pentru a se declanşa re­vol­ta; în strigăte de “Jos Ceau­şescu!” şi “Jos comunismul!”, de­mon­­stranţii s-au deplasat în diverse puncte ale Timişoarei pentru a chema oamenii la revoltă. Au fost trimise trupe de Armată, Miliţie, Secu­­ritate pentru a dispersa mul­ţimea; demonstranţii au fost bătuţi şi arestaţi în aceeaşi noapte şi în di­mineaţa următoare. Au fost arestate 930 persoane, dintre care 130 mi­nori.

În după-amiaza de 17 decembrie, mulţimea s-a adunat din nou în centrul oraşului. Informat că revolta nu a putut fi înfrântă, Nicolae Ceauşescu a dat ordin să se deschidă foc împotriva manifestanţilor, iar ordinul a fost dus la îndeplinire, căzând primii martiri ai Revoluţiei din Timişoara.

În 18 decembrie, în faţa Catedralei Mitropolitane, s-au adunat mai mulţi ti­neri şi copii care au început să cân­te colinde şi să strige lozinci anti­comuniste. În noaptea de 18/19, cu com­plicitatea conducerii Spitalului Ju­de­ţean, autorităţile au sustras o parte din cadavrele eroilor din morga spitalului, transportându-le la Bucureşti, unde au fost arse la Cre­matoriu. Alte cadavre au fost îngropate pe ascuns într-o groapă co­mună; pentru a se şterge toate urmele, documentaţia referitoare la aceste cadavre a fost distrusă. În zilele următoare, rezis­tenţa nu a încetat; în 19 decembrie, mun­citorii de la Întreprinderea ELBA au intrat în grevă, iar în 20 decembrie a izbucnit greva generală în toate fabricile timişorene.

Liderii revoluţionarilor timişoreni au prezentat autorităţilor comuniste o listă cu cereri din partea populaţiei, listă ce a devenit un real program revoluţionar; în aceeaşi zi de 20 decembrie 1989, Timişoara a fost declarat primul oraş liber al României de către reprezentaţii Frontului Democrat Român, prima formaţiune politică democratică înfiinţată în Timişoara. Protestul s-a extins apoi în capitală şi în restul ţării, ducând la căderea regimului comunist.

Timişoara postdecembristă

Bibliografie

  • Barat, Armin - Die königliche Freistadt Temesvar. Eine monographische Skizze, Selbstverlag des Verfassers, Temesvar, 1902
  • Bejan, A. - Banatul în secolele IV-XII, Editura de Vest, Timişoara, 1995, p. 79-80.
  • Benea, D. - Bejan A, Mare M., Aşezarea daco-romană de la Cioreni-Timişoara, în Studii de Istorie a Banatului, XII, 1986.
  • Dragalina, P. - Istoria Banatului de Severin, tom II, Caransebeş, 1900.
  • Draşovean, Fl. - Benea D., Mare M., Săpăturile arheologice preventive de la Dumbrăviţa, Timişoara, 2004
  • Draşovean, F. - Observaţii pe marginea unor materiale inedite privind raporturile dintre culturile Starcevo-Criş, Vinca A şi lumea liniară din Nordul Banatului, în Apulum XXVI, 1989.
  • Feneşan, C. - Domeniul cetăţii Timişoara până în 1552, în „Revista istorică”, 1997, nr. 7-8, p. 522-527
  • Griselini, Fr. - Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984.
  • Haţegan, Ioan; Petroman, Cornel - Istoria Timişoarei. Manual opţional pentru elevii gimnaziilor timişorene, vol. 1, Editura Banatul, Timişoara, 2008 ISBN 973-88512-1-4
  • Ilieşiu, N. - Timişoara. Monografie istorică, Timişoara, 1943
  • Lazarovici, Ghe. - Descoperiri arheologice la Timişoara Freidorf, în Banatica VII, Reşiţa, 1983.
  • Mare, M. - Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice efectuate la Timişoara-Freidorf între anii 1994-1998, în Analele Banatului, VII-VIII, 1999-2000.
  • Medeleţ Fl., Micu, D. - Despre unele monumente din istoria oraşului Timişoara, în Patrimonium Banaticum II, 2003, Editura Mirton, p. 289.
  • Munteanu, I., Munteanu, R. - Timişoara. Monografie, Editura Mirton, Timişoara, 2002.
  • Opriş, Mircea - Timişoara. Mică monografie urbanistică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1987.
  • Rieser, Hans Heinrich - Temeswar. Eine geographische Beschreibung der Banater Hauptstadt, Sigmaringen, 1992, p. 48
  • Sitariu, Mihaela - Oaza de libertate. Timişoara, 30 octombrie 1956, Editura Polirom, Iaşi, 2004, ISBN 973-681-621-4

Bibliografie recomandată

  • Feneşan, Cristina - Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716), Editura de Vest, Timişoara, 2004, ISBN 973-36-0388-0
  • Haţegan, Ioan - Prin Timişoara de odinioară. Vol.1: De la începuturi până la 1716, Editura Artpress, Timişoara, 2006 ISBN 978-973-7836-90-8
  • Leşcu, Octavian - Ghidul oraşului Timişoara de-a lungul timpului. 1900-2000, Editura Lexus, Timişoara, 2001

Note

  1. Rusan, Romulus, Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România, Fundaţia Academia Civică, 2007, ISBN 978-973-8214-35-4 p.30
  2. Gallagher, Tom, Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace, Humanitas, Bucureşti, 2004 ISBN 973-50-0848-3, p.78