Necropola din Biserica Domnească, Curtea de Argeş

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Starea în care a fost găsit mormântul în 1920

Mormântul princiar din Biserica Domnească, Curtea de Argeş, a fost descoperit neprofanat în 1920, în naosul bisericii, o dată cu renovarea acesteia. Descoperirea aparţine istoricului Virgil Drăghiceanu, sub supravegherea căruia s-au efectuat săpăturile. Mormântul conţinea resturile umane ale unui personaj domnesc, datat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Au fost avansate mai multe ipoteze asupra identităţii acestuia, cele mai vehiculate nume fiind cele ale lui Basarab I[1], Vladislav Vlaicu[2] şi Radu I[3].

Piatra de mormânt este paralelipipedică, din calcar de Albeşti, iar pe ea se află în relief personajul înmormântat, purtând o mantie lungă cu guler franjurat pe umeri. Actual, ea se află în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României din Bucureşti, la fel ca şi nasturii şi paftaua.

Alături în naos au mai fost găsite două morminte domneşti. Primul, în mijloc, ar putea fi al lui Vladislav Vlaicu, dacă interpretarea inscripţiei şterse de pe piatra de mormânt, din care au mai rămas doar câteva litere (la şi is, deci posibil [V]la[d]is[lav]), este corectă. Cel de-al doilea a fost atribuit cronologic lui Dan I. Personajul din interior mai purta dintre podoabe doar diadema de pe cap.

Tot aici se mai păstrează mormântul prinţului Vladislav, fiul lui Radu I, mort la 15 - 18 ani şi cel al prinţului Voislav, fiul lui Nicolae Alexandru, mort în ianuarie [1366?].

Descrierea personajului princiar găsit în mormânt

Paftaua curelei

La deschiderea mormântului, personajul domnesc a fost găsit acoperit cu un giulgiu de mătase mult deteriorat[4].

Personajul poartă o tunică purpurie lungă până la jumătatea femurului şi strânsă pe trup. Tunica este cusută cu fir şi decorată cu mărgăritare, în special la mâneci (manşete şi coate), şi este închisă în faţă cu 30 de nasturi de aur smălţuiţi cu verde astfel încât pe bumb să înfăţişeze stema dinastiei Basarabilor: scut despicat, fasciat în jumătatea dreaptă în opt zone care alternează aur-verde. Circa 20 de nasturi similari decorau şi antebraţele mânecilor. Peste mijloc, personajul este încins cu o centură de piele căptuşită cu catifea, ornată cu fir şi mărgăritare dispuse în romburi, având steluţe de aur la colţuri, centură care se închide printr-o pafta din aur atent lucrată. Paftaua reprezintă un castel în miniatură în centrul căruia se află o lebădă cu cap de femeie.

Sub tunică se afla o vestă din care nu s-au mai păstrat decât bordurile de la gât, mâneci şi din faţă, bogat ornate cu mărgăritare. Din cămaşă a mai rămas doar dantela de la guler, din mătase şi fir, realizată în tehnica „pointe de Venise”[5].

Pantalonii şi încălţămintea nu s-au păstrat, însă e probabil ca acestea din urmă să fi avut vârfuri ascuţite şi lungi, după moda vremii[6].

Pe cap, personajul poartă o diademă de fir decorată cu mărgăritare, care alunecase şi, când a fost descoperit mormântul, ajunsese sub bărbie[7].

Mâinile erau prinse pe piept cu o legătură ornată cu mărgăritare care formau crucea patriarhală şi erau acoperite cu mănuşi decorate cu aceleaşi pietre preţioase. În degete au fost găsite patru inele din aur şi pietre preţioase, purtând mai multe inscripţii săpate pe verigă. Prima dintre acestea este „Ave, Maria, gracia plena Dominus te[cum]” (adică „te salut, Marie, cea plină de har, Domnul e cu tine”), iar cea de-a doua este „† Iesus autem, transiens per medi[um illorum, ibat]” (adică „† Iar Iisus, trecând prin mijlocul lor, mergea”) — versetul 4:30 din Evanghelia lui Luca[8].

Concluzia asupra inventarului acestui mormânt, aşa cum o expune istoricul Constantin C. Giurescu, este că „voievodul de la Argeş, aşa cum ni-l arată veşmintele şi podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciţi monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noştri, o viaţă umilă, modestă, de ţărani păstori şi plugari, aşa cum s-a crezut, plecându-se de la idei preconcepute, atâta vreme, ci tot fastul şi strălucirea unei societăţi de nobili, de boieri cu proprietăţi întinse şi cu legături puternice atât cu feudalii dinastiei angevine, cât şi cu Bizanţul şi imitatorii acestuia din urmă, cu «ţarii» sârbi şi bulgari”[9].

Actual, mormântul se păstrează deschis, iar personajul este învelit în giulgiu alb de mătase.

Stema de pe nasturi

Stema lui Ştefan cel Mare (1502)
Stema găsită pe nasturi

Stema este alcătuită dintr-un scut franţuzesc despicat, primul câmp fiind fasciat în opt piese din aur alternat cu verde. Cel de-al doilea câmp este din aur plin.

Numismatul Octavian Iliescu consideră că respectiva stemă era autoconferită de către posesorul ei, în sensul că metalul folosit (aur) era superior celui din stema seniorului maghiar (argint). De aceeaşi părere este şi heraldistul Dan Cernovodeanu[10], care compară acest herb cu cel al lui Ştefan cel Mare, regăsit în Tetraevanghelul din 1502. Cel din urmă adoptă pentru câmpul fasciat o cromatică alternativă azur-verde, care ar putea proveni din multiplele legături de sânge între familiile domnitoare ale Basarabilor şi Muşatinilor.

Ion Nicholas-Mănescu este de părere însă că stema de pe nasturi nu are nici o însemnătate cromatică din punct de vedere heraldic[11].

Menţiuni în artă

Mormântul princiar este menţionat şi în romanul autobiografic Cişmigiu et comp. al lui Grigore Popescu-Băjenaru:

Am făcut fotografiile de rigoare şi ne-am îndreptat apoi către biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, cea mai veche din localitate, unde se descoperise de curând mormântul lui Basarab-Vodă, adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti.
Descoperirea îi aparţinea istoricului Virgil Drăghiceanu şi săpăturile se făcuseră sub neîntrerupta lui supraveghere.
Mormântul lui Basarab era lângă un stâlp pe care se aflau picturi măiestrit realizate şi suprapuse, datorită cărora savantul român făcuse însemnata descoperire.
Sub un cristal gros se vedea acela care fusese viteazul stăpânitor al Ţării Româneşti.
Hainele, ca prin minune, îi erau neatinse de vreme. Avea o tunică roşie ca vişina putredă şi era încins cu un cordon de aur, cu catarame, reprezentând un castel medie­val. Părul, barba şi mustăţile se conservaseră foarte bine.
Voievodul ne-a uimit prin statura lui impozantă: avea aproape doi metri şi era foarte spătos!
― Ia uitaţi-vă, mă, ăsta român!...

O reconstituire a personajului domnesc a fost propusă de Radu Oltean într-una din planşele sale istorice privind războinicii medievali de pe teritoriul României[12].

Referinţe

  1. Iorga, p. III-IV.
  2. Popescu.
  3. Giurescu, p. 338.
  4. Giurescu, p. 338.
  5. Giurescu, p. 339.
  6. Giurescu, p. 339.
  7. Giurescu, p. 338.
  8. Giurescu, p. 339.
  9. Giurescu, p. 339.
  10. Cernovodeanu, p. 67.
  11. Cernovodeanu, p. 67.
  12. Reconstituirea personajului propusă de Radu Olteanu (stânga jos).

Bibliografie

  • Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
  • Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 2003, ISBN 973-684-510-9
  • Nicolae Iorga, Domni români după portrete şi fresce contemporane, Sibiu, 1930
  • Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militară, Bucureşti, 1975.
  • Virgil Stelea, Curtea de Argeş, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968.

Vezi şi

Legături externe