Nicolae Haralambie

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Nicolae Haralambie
Nicolae Haralambie.jpg
Născut 22 august 1835, Bucureşti
Decedat 3 aprilie 1908, Bucureşti
Ocupaţie general de armată
 
Drapelul Romaniei.png
 Membru al
Locotenenţei Domneşti
Mandat
11 februarie 1866 - 10 mai 1866
 
Stema MAPN.png
 Ministrul de Război
al României
Mandat
16 august 1866 - 8 februarie 1867

Nicolae Haralambie (n. 27 august 1831, Bucureşti - d. 8 aprilie 1908, Bucureşti), general de armată, om politic, a fost unul dintre liderii conspiraţiei care l-au determinat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza să abdice, membrul Locotenenţei Domneşti care a pregătit venirea lui Carol I în ţară şi instalarea acestuia pe Tronul României. Prin faptele de vitejie din Războiul pentru Independenţă, Haralambie a sperat că îşi va răscumpăra actul de trădare, dar va fi cuprins de remuşcări spre sfârşitul vieţii.

Ascensinea în ierarhia militară. Locotenent domnesc

Nicolae Haralambie, fiul marelui culcer Constantin Haralambie, intră în armată ca iuncăr în 1851.

Grade militare:

  • iuncăr (1851)
  • sublocotenent (1852)
  • locotenent (1855)
  • căpitan (1856)
  • maior (1860)
  • locotenent-colonel (1863)
  • colonel (1864)
  • general de brigadă (1877)

Funcţii militare:

  • comandant de pluton în prima baterie de artilerie din Ţara Românească (1852-1859)
  • comandant de baterie (1859-1860)
  • locţiitor al comandantului primului regiment de artilerie; comandant de regiment de artilerie (1864-1866)
  • ministru de război (1866-1867)
  • comandant al unităţilor de miliţie din Divizia 1 teritorială (1877)
  • comandant al Corpului de Vest (1877-1878)

În perioada 1867-1877 a fost retras din armată ca urmare a demisiei sale. A fost reactivat la începerea Războiului de Independenţă.

În anul 1861 este numit prefect al Poliţiei Capitalei. În calitate de colonel comandat al Regimentului de artilerie din Bucureşti, Nicolae Haralambie a fost principalul factor determinant în actul săvârşit în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când domnitorul Cuza a fost silit să abdice. Drept răsplată pentru colaborarea sa, liderii politici ai conjuraţiei îl includ în Locotenenţa Domnească care a asigurat interimatul funcţiei de şef al statului până la venirea lui Carol I. După această experienţă, Haralambie este chemat să preia portofoliul Ministerului de Război, în perioada 16 august 1866 - 8 februarie 1867.

Participarea la Războiul pentru independenţă

Simţindu-se vinovat de faptele sale de trădare a domnitorului Cuza, în octombrie 1867 demisionează din armată. În Războiul pentru Independenţă, Haralambie este chemat din nou la post. La început este comandant al miliţiilor din Divizia I teritorială, iar apoi, domnitorul Carol I îl avansează la gradul de general în data de 24 aprilie 1877. Totodată, îi este încredinţată comanda Corpului de vest, prilej cu care se distinge în luptele pentru ocuparea Smârdanului. A condus atacul asupra localităţilor Smârdan şi Vidin.

„Opoziţia unită”. Ultimii ani din viaţă

Considerând că pentru fapele sale de vitejie din acest conflict şi-a răscumpărat trecutul, Haralambie se implică în politică. Este ales senator, apoi face parte din coaliţia care a acţionat pentru răsturnarea guvernului Ion C. Brătianu, denumită „Opoziţia Unită”. Totuşi, rolul său pe scena politică a fost mai degrabă pasager, căci nu s-a evidenţiat cu nimic deosebit în activitatea sa de politician.

În memoriile sale, Constantin Argetoianu, care era înrudit prin mamă cu familia Haralambie, a schiţat un scurt portret al generalului complotist: „Pe generalul Haralambie l-am cunoscut bine. Trăia în Bucureşti, unde a jucat rolul istoric ştiut la detronarea lui Cuza...Îmi aduc aminte de dânsul ca un om îmbătrânit înainte de vreme, ca de un om ros de remuşcare: conştiinţa nu l-a absolvit niciodată pe deplin pentru actul de trădare faţă de prietenul şi binevoitorul lui”.

Activitatea politică

Activitate Mandat
Senator 1879
Membru al Locotenenţei Domneşti 11 februarie 1866 - 10 mai 1866
Ministru de Război 16 august 1866 - 8 februarie 1867

Bibliografie

  • Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 351-353 ISBN 973-99321-7-7