Nicolae Ionescu

Nicolae Ionescu
Născut		1820, Bradu, judeţul Neamţ
Decedat		24 ianuarie 1905, Bradu, judeţul Neamţ
Ocupaţie		om politic, publicist, profesor
Membru fondator al Academiei Române
Ales		20 iulie 1867
Ministrul Afacerilor Străine din România
Mandat 24 iulie 1876 - 25 martie 1877
Partide		Partidul Naţional Liberal (1875 - 1880 • 1892 - 1905) Partidul Liberalilor Sinceri (1880 - 1884) Partidul Liberal Conservator (1884 - 1891)

Nicolae Ionescu (n. 1820, Bradu, judeţul Neamţ - m. 24 ianuarie 1905, Bradu, judeţul Neamţ), publicist, om politic, membru fondator al Societăţii Academice Române (Academia Română) şi vicepreşedinte al Academiei Române între 1889 - 1892.

A desfăşurat o activitate didactică intensă, a participat la Revoluţia din 1848, a fost senator, deputat şi ministru de Externe. S-a remarcat ca un orator deosebit.

Biografie

Nicolae Ionescu era fratele mai mic a lui Ion Ionescu de la Brad, părinţii celor doi fiind preotul Ion Isăcescu şi Safta Cima. A studiat la Academia Mihăileană din Iaşi, după care a urmat Facultatea de Drept la Paris, unde a obţinut licenţa în ştiinţe juridice.

Aici, el s-a alăturat Societăţii Studenţilor Români şi a luat parte la diferite acţiuni de susţine a culturii române, printre altele fiind redactor la revista „Étoille du Danube”, care apărea la Bruxelles. Surprins în capitala Franţei de „primăvara popoarelor”, Ionescu nu a reuşit să revină în ţară decât în martie 1848.

Pe 3/5 mai 1848 a fost prezent la Marea Adunare Naţională de la Blaj şi s-a numărat printre semnatarii documentului redactat la Braşov pe 12 mai 1848, „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”.

După înfrângerea mişcărilor revoluţionare s-a autoexilat în Franţa, dar i se permite să revină în ţară în 1854. Unionist fervent, Nicolae Ionescu a colaborat la ziarul „Zimbrul”, apoi la „Steaua Dunării” şi la „Tribuna Română” din Iaşi.

A fost, pe rând, profesor de istorie universală la Liceul militar din Iaşi (15 noiembrie 1850), inspector general al Şcoalelor (până în 30 iunie 1866), profesor de istorie la Liceul naţional, apoi la Universitatea din Iaşi.

Nicolae Ionescu s-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii Academice Române, iar pentru bogata sa contribuţie în dezvoltarea culturii a fost ales vicepreşedinte al acestui for.

Deputat din 1866, om politic cu vederi politice liberale, Nicolae Ionescu a pus bazele Facţiunii Liberale şi Independente pe 2 iunie 1867. Pe 24 mai 1875, participă la unificarea grupărilor liberale în Partidul Naţional Liberal, fiind şi ministru de Externe în primul Consiliu de miniştri condus de Ion C. Brătianu.

În 1880, Ionescu îl urmează pe Gheorghe Vernescu în disidenţa liberalilor sinceri, având o contribuţie importantă în cadrul Opoziţiei Unite pentru răsturnarea Guvernului Brătianu. După îndeplinirea acestui obiectiv, Ionescu revine în PNL, dar nu a mai avut o prezenţă notabilă în activitatea politică.

Nicolae Ionescu a încetat din viaţă pe 24 ianuarie 1905, la vârsta de 85 de ani.

Activitatea politică

Activitate	Mandat
Deputat	1866 - 1868 • 1870 - 1876 • 1879 - 1899
Senator	1868 - 1870 • 1876 - 1879
Ministru de Externe	24 iulie 1876 - 25 martie 1877

Opere selective

• Discursuri asupra epocei lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, 1869
• Cuvântări parlamentare, 1879
• Proclamarea regatului, 1881
• Despre uciderea lui Mihai Viteazul, 1883
• Libera navigaţie pe Dunăre, 1883
• Interpretări despre restaurarea monumentelor naţionale, 1891

Bibliografie

• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 377-379 ISBN 973-99321-7-7
• Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999 ISBN 973-27-06967