Organizarea militară a românilor din Transilvania în timpul revoluţiei paşoptiste

Grănicer român de la 1848 (reconstituire)

Acest articol tratează „Organizarea militară a românilor din Transilvania în revoluţia de la 1848”.

În timpul revoluţiei de la 1848 românii ardeleni s-au constituit în miliţii pentru a se putea apăra împotriva trupelor regulate şi miliţiilor maghiare. Organizarea miliţiilor româneşti s-a făcut după modelul armatei romane antice, adoptându-se şi terminologia specifică acesteia. Mobilizarea luptătorilor se făcea prin tragerea clopotelor, prin sunetul tulnicelor şi prin ordine scrise, care erau trimise preoţilor de pe sate sau diferiţilor comandanţi ai miliţiilor. Recrutarea a cuprins toată populaţia bărbătească cu vârste între 17-50 ani de pe cuprinsul Munţilor Apuseni şi din Transilvania. În unele situaţii şi locuri bărbaţilor li s-au alăturat în mod voluntar şi femeile din familiile acestora, sub conducerea uneia mai în vârstă dintre ele.

Structura organizatorică a miliţiilor româneşti

În total în timpul revoluţiei de la 1848 se planificase să se ridice la luptă un număr de 15 legiuni, ceea ce ar fi totalizat un număr de 150.000 luptători. O parte din legiuni vor rămâne numai pe hârtie, deoarece în zonele de câmpie desfăşurarea ulterioară a evenimentelor nu va mai permite formarea acestora. Legiunile înfiinţate au colaborat cu armata austriacă, care în Transilvania era constituită mai ales din regimentele de grăniceri români, Regimentul 1 valah de graniţă de la Orlat şi Regimentul 2 valah de graniţă de la Năsăud.

Cea mai mare formaţiune de luptă era legiunea, care cuprindea 10.000 oameni, conduşi de un prefect.

Fiecare sat trebuia să trimită la luptă 100 oameni, care formau o centurie, sub comanda unui centurion. Centuria era formată din zece decurii, o decurie având zece oameni, conduşi de un decurion sau căprar (sergent).

Zece centurii formau un tribunat, care avea deci 1.000 luptători, conduşi de un tribun (echivalentul gradului de maior).

Baza de operaţii a oastei revoluţionare era tabăra. Au existat mai multe tabere pe cuprinsul Munţilor Apuseni, unde se concentrau luptătorii, se completa înzestrarea cu armament şi se făcea instrucţie militară. Astfel, erau organizate următoarele tabere:

1. Tabăra de la Câmpeni, judeţul Alba (comandant: prefectul Avram Iancu, tribunul Nicolae Corcheş). A fost probabil prima tabără organizată. Iniţial ea a fost o tabără temporară, un loc de adunare a luptătorilor în vederea deplasării lor în alte direcţii. În tabăra de la Câmpeni moţii s-au adunat în timpul a două exerciţii de mobilizare, în 17 iunie 1848 şi în 22 iunie 1848. Din septembrie 1848 tabăra de la Câmpeni capătă caracter permanent.

La Câmpeni s-a aflat Cartierul General al Legiunii Auraria Gemina, condusă de eroul naţional Avram Iancu. În această tabără s-a stabilit planul de atac asupra trupelor maghiare care ocupaseră oraşul Abrud în mai multe rânduri în vara anului 1849. Rolul taberei de la Câmpeni a fost de concentrare a trupelor, de instrucţie şi de dotare cu armament şi muniţie.

2. Tabăra de la Gura Râurilor, judeţul Alba (comandant: tribunul Iosif Moga). Această tabără a fost amplasată în apropierea taberei de la Câmpeni, având acelaşi rol ca şi aceasta. A căpătat aspect permanent începând cu luna octombrie 1848, furnizând pentru luptă combatanţi foarte bine disciplinaţi.

3. Tabăra de la Bistra, judeţul Alba (comandant: centurionul Alexandru Bistran). Situată la 5 km est de Câmpeni, s-a înfiinţat la 19 octombrie 1848 şi a funcţionat şi pe durata anului 1849. A fost locul de adunare şi instrucţie a luptătorilor ce proveneau din satele Bistra, Aroneşti, Băleşti, Bălăeşti, Ciuldeşti, Creţeşti, Dealul Muntelui, Dâmbureni, Durăşti, Găneşti, Hodişeşti, Hudriceşti, Gipaia, Lunca Largă, Lunca Merilor, Mihăieşti, Novăceşti, Perjeşti, Poiana, Runcuri, Stefanca, Tomnatec, Tărăneşti, Vârşii Mari, Vârşii Mici şi altele.

Luptătorii din această tabără au participat la luptele care au apărat comunicaţia Turda-Câmpeni.

4.Tabăra de la Bucium, judeţul Alba (comandant: vicecenturionul Dionisie Popovici). Situată la 8 km sud-est de Abrud, pe Valea Buciumului, a fost înfiinţată la 19 octombrie 1848 şi a funcţionat şi pe durata anului 1849. În această tabără s-au adunat luptătorii care proveneau din satele Bucium, Bucium-Cerbu, Bucium-Şasa, Bucium-Izbita, Bucium-Muntari şi Bucium-Poieni.

Luptătorii din această tabără au participat la luptele date la Abrud în vara anului 1849 împotriva trupelor maghiare conduse de Hatvany Imre şi Kemeny Farkas.

5.Tabăra de la Cacova, judeţul Alba (comandant: viceprefectul Simion Prodan). S-a înfiinţat după evoluţia nefavorabilă a luptelor din zona Aiud, din ianuarie 1849. Rolul ei era de a păzi drumul ce duce de la Aiud la Zlatna şi de a interzice inamicului comunicaţia pe acest drum.

6.Tabăra de la Măgina, judeţul Alba (comandant: viceprefectul Simion Prodan). Se afla în apropiere de oraşul Aiud şi a fost una de dimensiuni mai mici. Rolul taberei era unul de instruire a lăncierilor şi de apărare împotriva atacurilor lansate dinspre Turda şi Aiud.

7.Tabăra de la Ocoliş, judeţul Alba (comandant: prefectul Simion Balint). Se afla pe valea Arieşului, pe drumul dinspre Turda spre Câmpeni. Rolul taberei era de concentrare a luptătorilor, de instrucţie a acestora şi de apărare împotriva atacurilor venite dinspre Turda spre Câmpeni.

8.Tabăra de la Sâncrai, judeţul Alba (comandant: prefectul Axente Sever). S-a înfiinţat la 20 octombrie 1848, la câţiva kilometri de oraşul Blaj. Rolul taberei a fost de concentrare a luptătorilor şi de instrucţie a lăncierilor.

9.Tabăra de la Cricău, judeţul Alba (comandant: ?). S-a organizat între 19 şi 24 octombrie 1848, sub conducerea lui Avram Iancu. Era situată la 15 km de Alba Iulia.

Echiparea miliţiilor româneşti la 1848

Din punct de vedere al echipamentului militar al legiunilor româneşti, acestea sufereau mari lipsuri. Luptătorii erau îmbrăcaţi în propriile lor haine, cu care veniseră de acasă şi existau uneori perioade de săptămâni în şir în care aceştia nu aveau haine de schimb. Aceeaşi situaţie era şi în cazul încălţămintei, dacă luptătorul era suficient de norocos să aibă măcar opinci în picioare.

Hrana zilnică luptătorii trebuiau să şi-o procure singuri, deoarece legiunile nu puteau să le asigure subzistenţa. La mobilizare li se spunea oamenilor să îşi aducă de acasă mâncare pentru trei zile. Doar garda personală a lui Avram Iancu, un număr foarte mic de oameni, era în subzistenţa legiunii, care le asigura hrana zilnică, iar ca şi un "lux", aceştia primeau uneori şi carne, în unele zile din săptămână.

Doar în unele situaţii luptătorii au primit de la armata austriacă chivăre militare, pentru a se putea deosebi de insurgenţii unguri.

Înarmarea legiunilor româneşti la 1848

Marea masă a luptătorilor români de la 1848 era înarmată prin mijloace proprii, cu armele pe care ţăranii le aduceau singuri de acasă. Aceste arme constau în cele mai multe cazuri din unelte agricole transformate în arme: furci, coase, securi, topoare, chiar şi bâte. Unii oameni aveau arme de vânătoare sau pistoale civile. A fost achiziţionat un număr de arme militare (puşti, pistoale şi săbii) şi muniţia necesară armelor de foc. Armata austriacă a furnizat un număr de puşti militare, dar acestea ori au fost în stare de întreţinere foarte proastă, pline de rugină, ori au fost în număr insuficient nevoilor oastei româneşti.

Există mărturii ale participanţilor la evenimente (mai ales maghiari), care atestă faptul că românii au folosit în luptă la 1848 inclusiv arcuri şi săgeţi. În zilele noastre însă nu s-au mai păstrat nici măcar în muzee astfel de arme din 1848.

Ca piese de artilerie românii au folosit tunurile capturate de la trupele maghiare. Românii şi-au făcut tunuri şi din lemn, mai ales din lemn de cireş; aceste tunuri trăgeau cu ghiulele de fier sau de piatră, iar după două-trei trageri trebuiau aruncate, deoarece nu mai erau bune. La începutul anului 1849 s-au turnat la Câmpeni şi tunuri din metal.

Trupele maghiare ce au fost înfrânte în munţi erau dotate şi cu baterii de rachete, care e posibil să fi căzut în mâna românilor. Dacă a fost aşa şi aceste baterii de rachete au fost capturate, nu există însă nici o referire că acestea au fost folosite ulterior în luptă de către români.

Bibliografie

• Florian Tucă, Constantin Ucrain - Locuri şi monumente paşoptiste, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1988
• Florian Dudaş - Avram Iancu în tradiţia românilor, ediţia a II-a, Editura de Vest, Timişoara, 1998. ISBN 973-36-0307-4

Legături externe

• http://www.taramotilor.ro