Tunul-obuzier de 12

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Tunul-obuzier de 12, sistem La Hitte, de producţie franceză, a fost un model de piesă de artilerie de câmp care s-a aflat în dotarea armatei române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Împreună cu tunul de 4, a înlocuit în anul 1865 tunurile Timmerhans, model 1863, de producţie belgiană, datorită performanţelor slabe de tragere ale acestora.

Tunul-obuzier de 12, sistem La Hitte, cunoscut şi ca model 1858, a mai fost numit şi "Tunul împăratului" sau "Tunul lui Napoleon", din cauză că acest tun a fost dezvoltat din tunul-obuzier de 12, model 1853, prin ghintuirea ţevii, la iniţiativa împăratului francez Napoleon al III-lea. La ordinul acestuia, generalul Jean Ernest La Hitte, împreună cu locotenent-colonelul Treuille de Beaulieu, a reuşit să creeze noul tun-obuzier de 12, model 1858, plecând de la modelul 1853.

Tunul-obuzier de 12 avea calibrul 121,3 mm, greutatea ţevii de 610 kilograme, cu şase ghinturi. Lungimea ţevii era de 2.066 mm. Ţeava avea şase ghinturi trapezoidale, spre dreapta. Împreună cu afetul cântărea 1.940 kilograme, iar chesonul avea 1.300 kilograme. Putea să tragă trei tipuri diferite de muniţie: obuze, şrapnele cu gloanţe şi cutii cu mitralii. Faţă de proiectilele tunului francez de 4, care avea focoase care puteau fi reglate să facă explozie la două distanţe diferite, la 1.500, respectiv 2.800 metri, tunul-obuzier de 12 avea proiectile prevăzute cu focoase percutante.

Greutatea unui obuz era de 12 kilograme (faţă de 4,1 kilograme la modelul anterior, 1853, cu ţeavă lisă), viteza de ieşire a proiectilului la gura ţevii fiind de 310 metri/secundă. Forma proiectilului tunului-obuzier de 12 era cilindro-conică, cu aripioare stabilizatoare, ceea ce era un mare progres în asigurarea unei traiectorii ferme, spre deosebire de ghiulele de formă sferică, ce aveau performanţe slabe de tragere. Greutatea săculeţului cu pulbere varia între 300 şi 500 grame.

Darea focului se făcea cu stupilă sistem Dambry.

Bătaia maximă a tunului-obuzier de 12 era de 3.000 metri.

Începând cu acest tun s-a renunţat la exprimarea calibrului ţevii în livre şi s-a trecut la exprimarea acestuia în kilograme (ale proiectilului).

Tunul-obuzier de 12 a fost folosit pentru prima oară de către Franţa în anul 1859, în timpul războiului franco-austriac din Italia, ieşind din dotarea armatei franceze în anul 1871.

În Principatele Unite, tunurile-obuzier de 12, împreună cu tunurile franceze de 4, au fost în dotarea armatei române până în anul 1873, când au fost date artileriei teritoriale şi înlocuite cu tunurile Krupp, model 1868.

Bibliografie

  • Stroea, Adrian, col. conf. univ. dr., Băjenaru, Gheorghe, lt. col - Artileria română în date şi imagini, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010 ISBN 978-606-524-080-3