Asediul cetăţii Timişoara (1716)
de la Enciclopedia României
Asediul cetăţii Timişoara din 1716 a avut loc în contextul războiului austro-turc izbucnit la începutul secolului XVIII. După victoria de la Petrovaradin din 5 august 1716, armata austriacă condusă de prinţul Eugeniu de Savoia decide cucerirea cetăţii Timişoara, pentru a pune stăpânire pe această importantă poziţie strategică. În urma unui asediu de 48 de zile, însoţit de bombardamente repetate, garnizoana otomană a capitulat iar Timişoara şi mare parte din Banat au intrat sub stăpânire austriacă.
Descrierea asediului
În anul 1716 pregătirile de război ale armatei austriece au fost gata la 9 iulie. Prinţul Eugen de Savoya avea în subordine 65.000 combatanţi, dintre care o treime o forma cavaleria. Alţi 30.000 luptători erau pregătiţi sub comanda contelui Guido de Stahremberg, iar alţi 20.000 sub cea a generalului Heister.
Adversarii turci s-au pregătit şi ei de război, în Banat refăcând şi întărind cetatea Timişoara, căreia i-au adus noi îmbunătăţiri în ceea ce priveşte fortificaţiile. La aceste lucrări turcii au folosit un număr foarte mare de români, ca mână de lucru. În urma refacerii fortificaţiilor, Timişoara se prezenta astfel: cetatea, castelul şi palanca.
După înfrângerea turcilor la Petrovaradin la începutul lunii august, drumul austriecilor spre cucerirea cetăţii Timişoara era deschis. Astfel, prinţul Eugen de Savoya trimite spre Timişoara 16 regimente de cavalerie şi 10 batalioane de infanterie, care printr-un marş forţat să ajungă la fortificaţii, prevenind intrarea în cetate a unor noi trupe turceşti de sprijin. Pe drum, un corp de spahii care încerca să oprească marşul trupelor imperiale a fost risipit prin luptă.
La 26 august corpul de asediu austriac se afla sub zidurile Timişorii, a cărei garnizoană consta în 18.000 soldaţi turci. Primul atac austriac s-a dat asupra vilei deţinute de paşa care conducea Timişoara. Aceasta a fost evacuată de trupele turceşti cantonate acolo, nu înainte de a fi incendiată. La 29 a fost ocupată o zonă în apropierea de Palanca Mare. La 2 septembrie s-a dat un asalt mai însemnat, dar nereuşit, astfel că zilele următoare austriecii au lucrat pentru pregătirea unui alt asalt de proporţii. La 8 septembrie în tabăra austriacă soseşte vestea că 14.000 tătari au trecut Dunărea pentru a veni în ajutorul cetăţii. A doua zi, garnizoana turcă încearcă o ieşire din încercuire, dar fără succes.
La 20 septembrie în ajutorul trupelor austriece soseşte din Transilvania generalul Steinville cu armata sa, iar la 22 septembrie tătarii atacă trupele imperiale de asediu. După ce au fost respinşi de trei ori succesiv şi au pierdut 4.000 oameni în aceste atacuri, tătarii s-au retras.
La 1 octombrie s-a dat un asalt general, în urmă căruia a fost ocupată Palanca, iar trupele turceşti s-au retras în cetate.
La 12 octombrie turcii au arborat drapelul alb pe zidurile cetăţii, solicitând negocieri de predare. În urma negocierilor, Mehmed-Paşa, ultimul comandant otoman al Timişoarei, a acceptat capitularea. La 17 octombrie 1716 cei 12.000 soldaţi turci ce au supravieţuit asediului au fost lăsaţi să iasă din cetate şi să se retragă din Banat, la sud de Dunăre.
Pierderile armatei austriece au fost de 6.597 oameni morţi şi răniţi.
Condiţiile capitulării
Capitularea turcilor a fost negociată de Eugen de Savoia cu Aga Ahmed, comandantul cetăţii şi Efendi Melec Ibrahim. Condiţiile au fost:
- 1. Permiterea retragerii locuitorilor turci, împreună cu femeile şi copii şi cu toate bunurile din case, cu toate carele şi animalele necesare transportului bunurilor;
- 2. Asigurarea evacuării în siguranţă pe traseul Timişoara - Belgrad, pe drumul cel mai drept, cu 8 opriri (după podul peste Timş, la Jebel, la Tente peste bodul Bieschowa, la mlaştina Margida, la Alibunar, la Banzova şi Borscha);
- 3. Punerea la dispoziţia turcilor a 1.000 de care pentru transportul oamenilor şi bunurilor;
- 4. Pe timpul marşului, asediaţii să fie aprovizionaţi de ţărani cu costuri mici;
- 5. Un convoi austriac să asigure paza pe tot timpul marşului;
- 6. Predarea muniției, artileriei şi materialului de război către persoane desemnate (condiţie refuzată de austrieci);
- 7. Sclavii şi creştinii trecuţi la credinţa mahomedană să fie lăsaţi să plece, cu excepţia dezertorilor, iar sârbii, evrei şi cei de alte naţiuni să fie lăsaţi să plece sau să rămână după cum doresc;
- 8. Permisiunea pentru curuţi de a părăsi cetatea;
- 9. Permisiunea pentru asediaţi de a vinde liber bunurile de care dispun;
- 10. Sub niciun pretext sau cauze din trecut, plecare să fie oprită şi punctele din capitulaţie să fie încălcate.
- 11. Predarea imediată a porţii şi întăriturilor şi plecare imediată a carelor existente, cu un răgaz de 10 zile de la semnarea capitulării pentru restul carelor.
- 12. Restituirea tuturor prizonierilor.
Predarea cetăţii
Ieşirea turcilor din cetate s-a făcut în 17 octombrie 1716 pe poarta Belgradului. Intrarea lui Eugeniu de Savoia în cetate s-a făcut a doua zi, de ziua naşterii sale, pe poarta numită "Poarta Prinţului Eugen". Drept amintire, Prinţul Eugen i-a oferit paşei cadou un ceas de aur, în timp ce acesta din urmă i-a oferit un cal arab de soi.
La constatarea prăzii de război s-au numărat 120 de tunuri care aveau întipărită pajura austriacă şi erau din timpul ocupării Timişoarei de către turci în 1552.
Trupelor turceşti care s-au retras spre Dunăre li s-au alăturat turcii din satele bănăţene.
Bibliografie
- Ilieşiu, N. - Timişoara. Monografie istorică, Timişoara, 1943
- Popoviciu, George - Istoria românilor bănăţeni, Editura autorului, Lugoj, 1904