Igriş
de la Enciclopedia României
| Satul Igriş |
 |
 | |
 | ||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| key=ABQIAAAAubT5hmjIEJVm4ezAge_VDBQ6KgpyKF-ggUCpfxt_mrdM95NpjRTaASYGNAu0W2ZjxaTGrwQ2kLUq0w | lat=45.935871 | lng=24.960938 | zoom=5 | smallzoomcontrol=yes | width=230 | height=210}} | ||
| Atestare | 1179 |
| Populaţie | 1.202 locuitori |
| Cod poştal | 307386 |
|
Index sate în judeţul Timiş |
|---|
|
Index sate în România |
|---|
|
Împărţirea administrativ-teritorială a României |
|---|
Igriş este un sat în judeţul Timiş, în extremitatea de vest a ţării. Face parte din comuna Sânpetru Mare şi are 1.202 locuitori (2002).
Cuprins
Localizare
Localitatea este amplasată la limita de nord-vest a judeţului Timiş, pe malul stâng al Mureşului. Se învecinează la nord cu oraşul arădean Nădlac, legătura fiind efectuată prin intermediul DJ682E şi prin traversarea râului Mureş cu un pod plutitor. Distanţa până la Sânpetru Mare este de aproximativ 8 km. La 12 km sud-vest se află oraşul Sânnicolau Mare, de care Igriş se leagă cu un drum comunal. La sud se învecinează cu localitatea Saravale.
Istorie
Începuturile localităţii. Mănăstirea. Invazia turcească
În anul 1179 a fost înălţată aici mănăstirea călugărilor cistercieni, distrusă de invazia tătară din anul 1241. Mănăstirea de la Igriş a fost ctitorită de soţia regelui Béla al III-lea al Ungariei. Fiind întemeiată ca abaţie-filială a Mănăstirii Pontigny, a fost locuită iniţial de călugări veniţi din Franţa, care au devenit proprietari ai Igrişului. Aici s-a aflat nucleul primei biblioteci propriu-zise de pe teritoriul actualei Românii. În anul 1202 călugării de la Igriş au înfiinţat propria lor abaţie-filială, mănăstirea Cârţa, în apropiere de Sibiu.
Regele Andrei al II-lea s-a preocupat în mod deosebit de localitate, a renovat biserica mănăstirii şi a înconjurat-o cu ziduri întărite. Când soţia sa, Yolanda de Courtenay, fiică a împăratului latin al Constantinopolului, Pierre d’Auxerre, a decedat în 1232, Andrei II a înmormântat-o în cripta bisericii. După 6 ani a murit şi el, fiind înmormântat tot aici.
În vara anului 1242 tătarii ocupă mănăstirea fortificată, îi omoară pe nobilii locali care se refugiaseră aici, dar îi lasă în viaţă pe călugări. După ce tătarii au plecat, călugării au trecut la refacerea bisericii şi a mănăstirii. Cu timpul a fost întărită cu bastioane mai puternice. Devenise atât de puternică încât Ladislau al IV-lea a trimis tezaurul familie regale şi coroana la Igriş pentru păstrare. În anul 1280 este atacată de cumanii lui Oldamir, astfel încât regele Ladislau IV mobilizează personal oastea pentru apărarea ei.
În 1494 aici poposeşte Pavel Chinezul, de la care s-a păstrat o scrisoare datată la Igriş. La 1500, regele Vladislav al II-lea, cu hotărârea dietei şi consimţământul Papei, donează mănăstirea şi toate proprietăţile sale episcopului de Cenad, Nicolae Csaky. În acest timp, călugării cistercieni părăsesc mănăstirea.
În lucrarea sa apărută în 1536, cărturarul Nicolae Olahus aminteşte de Igriş, despre care spune că este o localitate însemnată, însă nu spune nimic despre mănăstire. La 1541 intră în proprietatea prefectului de Timiş, Petru Petrovici, care instalează aici patrulă sârbească. La 1551 este predată begului Mehemet, care dispune demolarea întăriturilor. De aici înainte teritoriul se va afla sub ocupaţie turcească, dar localitatea este probabil părăsită, pentru că într-o conscriere de la 1557-1558 este amintită ca fiind nelocuită. Astfel se încheie prima etapă a existenţei Igrişului.
Istoria modernă a Igrişului
După distrugerea aproape completă a localităţii, a cetăţii şi a mănăstirii, a urmat o perioadă de decădere. Treptat au slăbit persecuţiile turceşti şi la Igriş s-au putut din nou aşeza locuitori, unii reîntorcându-se la vetrele lor, alţii venind din alte părţi, cu au fost sârbii care s-au aşezat aici în această perioadă. Se ştie că la 1647 apare menţionată într-un raport ca fiind locuită. Va trece prin posesia mai multor proprietari, dar va fi deţinută mai ales de episcopia Cenadului, pentru că, după ce austriecii cuceresc Banatul, episcopul de Cenad o revendică. Statul o încorporează însă Banatului timişan.
Nu se ştie cu precizie când au părăsit sârbii Igrişul, dar începând cu secolul al XVIII-lea, Igrişul este locuit de români. După anul 1715 aici s-au mutat mai multe familii de români din ţinutul grăniceresc al Mureşului şi din Munţii Apuseni. Apoi un alt val de români a venit în anii 1750-1790.[1] Populaţia se dezvoltă şi locuitorii îşi construiesc o biserică ortodoxă din văiugă, care exista deja la 1758, iar în 1819 construiesc biserica din cărămidă care mai există şi astăzi.
În secolul al XIX-lea s-a dezvoltat foarte mult. Cu toate că s-a aflat într-o zonă în care au avut loc colonizări masive cu diferite populaţii, mai ales germani, Igrişul şi-a păstrat caracterul românesc, astfel că la 1838 avea 2.540 români ortodocşi şi doar 24 romano-catolici. Pe la 1845 unii locuitori au trecut la biserica greco-catolică şi astfel s-a înfiripat o comunitate care la 1912 termina construcţia unei biserici proprii. Şi romano-catolicii au ridicat o biserică la 1910.
După unirea Banatului cu România, Igrişul a intrat în componenţa judeţului Timiş-Torontal, plasa Periam. Primul primar al Igrişului, după unire, a fost ţăranul Ignea Galu. În perioada interbelică localitate a cunoscut o puternică dezvoltare economică şi culturală. Mulţi ţărani au fost împroprietăriţi, a fost înfiinţat un cor, a fost construit Căminul cultural (1937) etc.
După cel de-al Doilea Război Mondial, s-a trecut la sovietizarea şi comunizarea localităţii. În 1951 au fost deportaţi în Bărăgan 280 de locuitori din Igriş (79 de familii). Marea majoritate au fost duşi în Tătaru Nou şi s-au întors abia în 1956. A urmat planul de colectivizare forţată, căruia majoritatea igrişenilor i s-au opus vehement, dar colectivizarea s-a finalizat în 1958, unii dintre localnici fiind nevoiţi să ia calea oraşelor.
Între 1955-1956 a fst introdus curentul electric, în 1959 a fost construit dispensarul medical, între 1960-1961 a fost construit drumul de piatră către Sânpetru Mare, cu contribuţia "patriotică" a igrişenilor. În 1959 a fost realizat podul plutitor metalic (refăcut în 1977). În anul 1968 Igrişul şi-a pierdut statutul de comună, fiind inclus, ca şi Saravale, în comuna Sânpetru Mare. În general perioada comunistă a însemnat depopularea masivă a localităţii, care în decursul a 50 de ani s-a înjumătăţit. Din această cauză, în anul 2004, când s-au făcut demersuri pentru ca satul să-şi recapete statutul de comună, nu s-a putut realiza acest deziderat întrucât nu îndeplinea criteriul populaţiei, adică de minim 1.500 de locuitori.
Populaţia
La recensământul din 2002, Igrişul avea 1.202 locuitori, cu circa 6% mai puţini faţă de recensământul din 1992 şi aproape de 3 ori mai puţini comparativ cu 100 de ani în urmă, când se înregistrau aproape 3.600 locuitori. Din total, 960 sunt români (80%), 232 ţigani (19%), 6 germani, 3 unguri şi 1 sârb. Faţă de scăderea continuă a populaţiei de români şi a celorlalte etnii, se remarcă o contra-tendinţă în ce priveşte populaţia de ţigani, al doilea grup etnic ca număr. În realitate numărul acestora este mai mare, estimat la 523 de persoane (44,4%) în 2006.[2]
Sub aspect confesional, populaţia de azi este în marea ei majoritate de religie ortodoxă. În trecut au existat comunităţi însemnate de greco-catolici (445 suflete la 1900) şi romano-catolici (321 la 1900) .
Între 1880 - 2002, populaţia satului şi a principalelor etnii a evoluat astfel:
<lines size=500x180 title="Evoluţia populaţiei" ymin=0 ymax=3600 colors=003153,F5B800,99BADD,BFFF00 xlabel ylabel=4 grid=xy legend>
,total,români,germani, maghiari
1880,3228,2947,213,42 1890,3491,3031,274,68 1900,3582,3140,289,50 1910,3482,3154,251,49 1920,3215,2991,191,14 1930,2760,2461,155,14 1941,2711,2487,89,17 1966,2102,2051,36,7 1977,1683,1480,13,5 1992,1269,964,6,1 2002,1202,960,3,6 </lines>
Personalităţi locale
- Ioan I. Munteanu (n. 1938), medic obstetrician, membru al Academiei Române.
- Ioan P. Munteanu (n. 1938), istoric.
Bibliografie
- Creţan, Remus, Dicţionar toponimic şi geografico-istoric al localităţilor din judeţul Timiş. Vol. 1. Etnie, evoluţie istorică şi stratificare oiconimică, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006 ISBN 973-7608-65-8
- Jebelean, Florea, Igriş : monografie, Editura Mirton, Timişoara 2009 ISBN 978-973-52-0679-6
- Lotreanu, Ioan, Monografia Banatului, Institutul de Arte Grafice „Ţara”, Timişoara, 1935
- Varga, E., Statistică recensăminte după limba maternă, respectiv naţionalitate, jud. Timiş 1880 - 2002, [1]