Ion Antonescu

Ion Antonescu
Născut		2 iunie 1882, Piteşti
Decedat		1 iunie 1946, Jilava
Cauză deces		condamnat la moarte
Ocupaţie		militar
Preşedintele Consiliului de Miniştri
Mandat 4 septembrie 1940 - 23 august 1944
Ministrul Apărării Naţionale din România
Mandat 28 decembrie 1937 - 30 martie 1938 4 septembrie 1940 - 24 ianuarie 1941 22 septembrie 1941 - 22 ianuarie 1942

Ion Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti - d. 1 iunie 1946, Jilava), general, apoi mareşal al Armatei Române, preşedinte al Consiliului de miniştri, „conducător” al statului. Ion Antonescu este una dintre cele mai controversate personalităţi din istoria României.

A avut o ascensiune fulminantă în ierarhia militară, ajungând şef al Statului Major General, apoi ministru al Apărării Naţionale. În timpul regimului carlist intră în dizgraţia regelui. Reapare pe scena publică în contextul creat de pierderile teritoriale din vara anului 1940, numit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi învestit cu puteri depline. După abdicarea regelui Carol al II-lea, preia efectiv conducerea statului şi formează un guvern alături de Mişcarea Legionară, alăturând România Puterilor Axei.

După îndepărtarea legionarilor, Antonescu instaurează un regim autoritar, iar la 22 iunie 1941 România participa alături de Germania la invadarea Uniunii Sovietice, cu scopul de a elibera Basarabia şi nordul Bucovinei. Odată cu schimbarea cursului războiului în favoarea Aliaţilor, situaţia României a devenit dramatică, existând posibilitatea ocupaţiei sovietice. Negocierile paralele pentru ieşirea din război demarate pe de o parte pe cale oficială, de guvern, şi pe cale neoficială, de regele Mihai şi opoziţie, nu au adus nici un rezultat concret.

Antonescu nu a dorit să încheie un armistiţiu defavorabil pentru ţara noastră, ceea ce ar fi însemnat capitularea necondiţionată. Regele Mihai, temându-se de o catastrofă naţională l-a demis şi arestat printr-o lovitură de palat. Antonescu a fost judecat în perioada guvernului comunist, fiind acuzat că în timpul războiului a ordonat asasinarea şi deportarea în Transnistria a zeci de mii de evrei. A fost condamnat la moarte pentru crime de război şi executat la 1 iunie 1946.

Originea. Studiile

Ion Antonescu provenea dintr-o familie de militari. A urmat cursurile primare şi gimnaziale în oraşul natal, iar în 1898 se înscrie la Şcoala pentru fiii de militari din Craiova, al cărei absolvent devine patru ani mai târziu. În 1902, se înscrie la Şcoala pregătitoare de ofiţeri de infanterie şi cavalerie, iar în 1904 este înaintat la gradul de sublocotenent, începându-şi activitatea de ofiţer la Regimentul 1 Roşiori. Din acest moment, timp de doi studiază la Şcoala specială de cavalerie de la Târgovişte. În timpul răscoalei ţărăneşti din 1907 se distinge în fruntea unui mic detaşament care apăra intrarea în Galaţi, convingându-i pe ţărani să nu intre în oraş, fără a se trage nici un foc de armă. În 1911, locotenentul Ion Antonescu este admis primul la Şcoala superioară de Război, al cărei absolvent devine doi ani mai târziu.

Ascensiunea în ierarhia militară. Şef de stat major

În calitate de căpitan-şef al Biroului de operaţii în cadrul Statului Major al Diviziei 1 cavalerie, Antonescu a participat la Al Doilea Război Balcanic din anul 1913. Pentru meritele sale din campania militară îi este acordată distincţia „Virtutea militară”. Între 1 noiembrie 1914 şi 1 aprilie 1915, activează la Şcoala militară de cavalerie.

În timpul Războiului pentru Întregirea Neamului (1916 - 1918), Ion Antonescu a fost şef al Biroului operaţii la Corpul 4 armată (1 aprilie 1915 - 1 noiembrie 1916), al Biroului operaţii la Grupul de armate comandat de generalul Constantin Prezan (12 noiembrie - 5 decembrie 1916) şi al Biroului operaţii de la Marele Cartier General (5 decembrie 1916 - 1 aprilie 1918). Având gradul de maior, Antonescu este trimis în aprilie 1917 la Petrograd ca delegat al Marelui Cartier General, pentru a stabili planul colaborării ruso-române. De asemenea, Antonescu este cel care a conceput planurile bătăliei de la Mărăşeşti din vara anului 1917, când armata română a obţinut o răsunătoare victorie. Pentru aceasta este decorat de către regele Ferdinand I cu „Ordinul Mihai Viteazul”, cu acest prilej adresându-i cuvintele: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război”. Din 1918, devine şeful Secţiei operaţii din cadrul Marelui Cartier General. În iulie 1919, revolta populară din Ungaria a încurajat trupele maghiare să redeschidă ostilităţile împotriva trupelor române staţionate în munţii Apuseni. Antonescu este trimis la Constantinopol şi Belgrad ca delegat al Marelui Cartier General pentru a discuta planul de operaţii contra Ungariei. În câteva săptămâni armata bolşevică ungară este înfrântă, iar soldaţii români intră victorioşi în Budapesta.

Ion Antonescu - şef al Marelui Stat Major

Din aprilie 1920 este numit comandant al Şcolii speciale de cavalerie de la Târgovişte, iar în septembrie 1922 este trimis ca ataşat militar pe lângă Legaţia României de la Paris, apoi pe lângă cea de la Londra (1 ianuarie 1924 - 14 iulie 1926). Rechemat în ţară, Antonescu este numit comandant al centrului de instrucţie al cavaleriei din Sibiu, apoi, timp de un an, îndeplineşte funcţia de comandant al Şcolii superioare de Război (iulie 1927 - aprilie 1928). Pentru scurtă vreme, este numit secretar general la Ministerul Apărării Naţionale.

De la 1 aprilie 1929 până în iulie 1931, a comandat, pe rând, Brigăzile 5, 8 şi 6 Cavalerie. În iulie 1931, cu gradul de general, revine la conducerea Şcolii superioare de Război, unde rămâne până pe 15 august 1933. Între 1 decembrie 1933 şi 11 decembrie 1934, Ion Antonescu s-a aflat la conducerea Marelui Stat Major.

Contextul ascensiunii la putere. Pierderile teritoriale din vara anului 1940

La 25 decembrie 1937, Ion Antonescu este înaintat la gradul de general de divizie. Trei zile mai târziu este cooptat în guvernul condus de Octavian Goga, ca ministru al Apărării Naţionale. Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol al II-lea l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Noul regim a fost instituţionalizat prin Constituţia din 27 februarie 1938 . Antonescu şi-a păstrat portofoliul de ministru al Apărării. Politica regelui Carol nu a fost pe placul său şi, în urma unui memoriu pe care şeful statului l-a considerat jignitor, Antonescu nu a mai primit nici un portofoliu ministerial în momentul formării celui de-al doilea cabinet condus de Miron Cristea. În schimb, a fost trimis pentru „a se disciplina” la comanda Corpului 4 Teritorial. La 9 iulie 1940, i se impune domiciliu forţat la mănăstirea Bistriţa.

Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial şi evenimentele pe plan internaţional de la începutul anului 1940 au lăsat România fără nici un sprijin extern, iar garanţiile Franţei şi ale Marii Britanii au devenit inoperabile. În acest context, au avut loc pierderile teritoriale din vara anului 1940, lăsând ţara noastră într-o situaţie dramatică. La 28 iunie 1940, Consiliul de Coroană a fost nevoit să cedeze în faţa presiunilor Uniunii Sovietice, care prin două note ultimative a cerut evacuarea de urgenţă a Basarabiei şi Bucovinei de nord . Deşi, Carol a orientat politica externă spre Germania şi Italia, calculele sale politice s-au dovedit eronate. La presiunile lui Hitler, România a cedat Cadrilaterul Bulgariei, iar la Consiliul de Coroană din 30 august 1940 s-a decis acceptarea Dictatului de la Viena prin care România ceda Ungariei nord-vestul Transilvaniei, reprezentând 44.000 de km pătraţi, inclusiv oraşul Cluj .

Abdicarea regelui Carol al II-lea. Preluarea conducerii statului

Decizia Consiliului de Coroană a provocat largi manifestări de stradă la care au participat mase de oameni din toate categoriile sociale şi economice şi de toate orientările politice. În acest context, a reapărut în prim plan figura generalului Ion Antonescu. Deşi era un cunoscut adversar al şefului statului, Antonescu era considerat de Carol singura persoană capabilă să restabilească ordinea în ţară la acel moment. Informat despre această hotărâre, Iuliu Maniu a avut o întrevedere cu Antonescu pe 1 septembrie, în cursul căreia cei doi au hotărât să acţioneze pentru detronarea regelui şi formarea unui guvern de uniune naţională.

La 4 septembrie 1940, regele îl numeşte pe Antonescu în funcţia de preşedinte a Consiliului de miniştri. În seara imediată numirii în funcţie, generalul i-a cerut lui Carol să-l investească cu puteri depline. Deşi iniţial a refuzat, pe la orele 03:50 din dimineaţa zilei de 5 septembrie, regele a semnat decretul prin care Ion Antonescu era învestit cu puteri depline în stat .

Totodată, este abrogată Constituţia din 27 februarie 1938 şi sunt dizolvate Corpurile legiuitoare . Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, pe la orele 21:30, Antonescu îi cere lui Carol să abdice, avertizându-l că în cazul unui refuz el nu mai răspundea de securitatea persoanei şi anturajului regal . Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a a semnat un manifest în care aprecia: „Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei” . Generalul Antonescu a semnat imediat un decret-lege în care se afirma că: „Având în vedere actul de abdicare a M.S. regelui Carol al II-lea”, succesiunea la tron revenea Marelui Voievod Mihai. În consecinţă, acesta a fost invitat să depună jurământul. Când a semnat aghiotantul, Mihai încă dormea, iar când a pus mâna pe receptor i s-a comunicat: „Majestatea Voastră este chemată la orele zece în Sala Tronului, pentru a depune jurământul de încoronare” . S-a conformat solicitării primite, coborând în Sala Tronului, unde se aflau doar trei persoane oficiale: generalul Ion Antonescu, patriarhul Nicodim şi Gheorghe Lupu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Mihai a depus jurământul într-o formulă nouă, dictată de Antonescu :

„Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu ”

({{{2}}})

Antonescu va declara ulterior că prin schimbarea formulei de jurământ a vrut să sublinieze că „pe viitor naţiunea va trece întotdeauna înaintea regelui” .

Imediat după ceremonia depunerii jurământului, Mihai a semnat următorul decret: Articolul I. Învestim pe domnul general Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu puteri depline pentru conducerea statului român. Din acest moment, prerogativele regelui Mihai au rămas foarte restrânse. A doua zi dimineaţă, Carol a plecat din ţară însoţit de Elena Lupescu. Totodată, a fost semnat Tratatul prin care România ceda Cadrilaterul Bulgariei.

{{#ev:youtube|V_zLlPcXBXo|250}}

La 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului”, astfel el nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în faţa nici unui for politic sau alt mijloc de control . Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, şi Dinu Brătianu, preşedintele PNL, nu au mai dorit să facă parte din noul cabinet, astfel că Antonescu a negociat participarea Mişcării Legionare la actul de guvernare. În acest sens, la 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar” . Horia Sima, şeful legionarilor, a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de miniştri. Colaborarea dintre Antonescu şi legionari a fost impusă de conjunctura politică.

Statul naţional-legionar

Pe plan extern, Antonescu a continuat orientarea politicii externe a României către Germania, care în acele vremuri domina Europa. Generalul i-a cerut lui Hitler să trimită în România o misiune militară germană. Scopul acesteia era de a asigura securitatea zonei Văii Prahovei, ale cărei rezerve petroliere erau foarte importante pentru armata germană. Hitler s-a folosit de acest mijloc pentru a mări dominaţia asupra României. La 23 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu a semnat actul de aderare la Pactul Tripartit, creat de Germania, Italia şi Japonia, act ce marca înglobarea ţării în sistemul politic al Axei.

Pe plan intern, legionarii au trecut de la sine la promovarea politicii proprii, peste capul generalului, deoarece acesta nu acţiona în spiritul ideologiei. Mai mult, colaborarea în guvern, între gruparea militară a lui Antonescu şi legionarii lui Horia Sima, era marcată de animozităţi. Sub pretextul românizării economiei naţionale, legionarii au procedat la naţionalizarea unor fabrici. De asemenea, ei au creat instituţii proprii care funcţionau în paralel cu cele oficiale.

Aflaţi la putere, legionarii au putut declanşa actele de răzbunare. Poliţia legionară a arestat fără mandat pe cei care-i considera adversari. Cu ocazia reînhumării, cu funeralii naţionale, a lui Corneliu Zelea Codreanu, au fost arestaţi foşti demnitari din perioada regimului carlist, care erau consideraţi vinovaţi de moartea căpitanului. Sub pretextul colectării de mărturii pentru pregătirea proceselor, Tribunalul Bucureşti a dispus transferarea unora dintre arestaţi la alte închisori, tocmai de teama represaliilor. Ştefan Zăvoianu, prefectul legionar al Poliţiei Capitalei, a refuzat să execute directivele. La 26 noiembrie 1940 s-a hotărât ca armata să intervină pentru transferarea deţinuţilor. În acel moment, Zăvoianu a decis că este momentul să se acţioneze de urgenţă . Astfel, în noaptea de 26/27 noiembrie, la penitenciarul din Jilava, au fost asasinaţi 64 de foşti demnitari din regimul carlist aflaţi în stare de arest preventiv. Printre ei se numărau: Gheorghe Argeşeanu, fost prim-ministru, Victor Iamandi, fost ministru de Justiţie, Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliţiei Capitalei şi ministru de Interne, Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, Ion Bengliu, comandant al Jandarmeriei Române, şi alţii. În ziua următoare au mai fost asasinaţi profesorul Nicolae Iorga, considerat vinovat de izbucnirea conflictului în urma căruia Zelea Codreanu a fost arestat, şi Virgil Madgearu, fruntaş naţional-ţărănist, crunt adversar al Gărzii de Fier (vezi Masacrul de la Jilava).

Rebeliunea legionară

Aceste asasinate l-au nemulţumit profund pe Antonescu. La 29 noiembrie, Antonescu a ordonat dezarmarea Poliţiei Legionare şi a instituit pedeapsa cu moartea pentru instigarea la rebeliune. Ordinul a fost însă transformat de ministrul de Interne în transfer al cadrelor de la Poliţia Legionară la unităţile de poliţie regulate. Conflictul dintre cele două părţi a luat forma unui schimb public de scrisori cu acuze reciproce, apoi cu luări de poziţii în diferite întruniri publice, Antonescu împotriva legionarilor, chemându-i la ordine şi legalitate, Horia Sima cerând înfăptuirea revoluţiei legionare. Arbitru în această dispută a fost Adolf Hitler.

Ion Antonescu şi Horia Sima

La 14 ianuarie 1941, Antonescu a plecat la Berlin pentru o întrevedere cu Hitler. Horia Sima refuzat să meargă la aceeaşi întrevedere, considerând că e mai bine să rămână în ţară pentru a pregăti pregăti acţiunea ce viza înlăturarea lui Antonescu. La Berlin, Hitler a rămas impresionat de pledoaria lui Antonescu în care arăta că legionarii prin politica lor aruncaseră România în haos. Cei doi şi-au promis colaborarea şi sprijinul reciproc, iar Fuhrerul i-a dat mână liberă pentru a restabili ordinea în ţară. Hitler a rămas cu convingerea că Antonescu e omul pe care se poate baza, ferm, pregătit, de cuvânt, cu o influenţă covârşitoare în armată. El socotea că pentru Germania era mai avantajos ca în fruntea statului român să se afle generalul Ion Antonescu, decât Horia Sima.

Conflictul propriu zis s-a declanşat în urma asasinării unui ofiţer german, maiorul Doring. Antonescu i-a dat ultimatum ministrului legionar de Interne, Constantin Petrovicescu, să-i descopere pe asasini şi să ia măsuri împotriva acestora. Petrovicescu n-a putut să rezolve problema şi Antonescu a decis destituirea lui din funcţie şi a lui Alexandru Ghica, şeful Siguranţei, la 20 ianuarie 1941. La îndemnul legionarilor, a doua zi, cei doi au refuzat să predea posturile noilor numiţi de către Antonescu, iar legionarii au ocupat clădirile Ministerului de Interne şi a Siguranţei pentru a le apăra în eventualitatea unei intervenţii armate. Astfel s-a declanşat rebeliunea legionară. Legionarii au trecut la organizarea de detaşamente paramilitare, la baricadarea în sedii şi ocuparea de instituţii speciale. De asemenea, Antonescu a desfiinţat comisiile de românizare şi a înlocuit toţi prefecţii şi chestorii legionari.

Timp de două zile, în special în Bucureşti, au avut loc lupte de stradă crâncene. Au avut loc jafuri, crime, masacre. Au fost devastate 3.400 de imobile şi de instituţii, iar aproximativ 1.000 de civili, soldaţi, ofiţeri sau oameni nevinovaţi au fost omorâţi. Din urma ciocnirilor, a suferit în special populaţia evreiască de la oraş, crimele comise în acest context purtând şi numele de Pogromul de la Bucureşti. Au fost provocate, în întreaga ţară, daune în valoare de 1 miliard de lei, ceea ce a nemulţumit profund opinia publică din ţara noastră. Prin intervenţia directă a Armatei Române sub comanda lui Antonescu, ordinea a fost restabilită la 23 ianuarie 1941 . Circa 8.000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi la diferite pedepse. Cu toate acestea, Antonescu nu a împiedicat plecarea în Germania a unui grup de 700 de legionari, printre care şi Horia Sima.

Cu privire la acest eveniment, legionarii au considerat că a fost o lovitură de stat a generalului Antonescu care a urmărit să preia întreaga putere în stat, folosindu-se de armată pentru a-i îndepărta de la putere, în timp ce gruparea antonesciană a afirmat că armata a intervenit pentru a restabili ordinea publică. Problema apare deoarece legionarii spun că Antonescu a procedat la forţarea înlocuirii celor doi demnitari, înainte ca decizia să apară în „Monitorul Oficial”. Conform normelor legale, un decret devine valabil după publicarea lui în „Monitorul Oficial”. Aici apare o interpretare pentru evenimentele care au loc în momente de cumpănă deoarece legionarii au ocupat instituţiile respective tot fără forme legale. Mai mult, prin decretul de învestire cu puteri depline în stat, se precizează că Antonescu numeşte în funcţii publice, ori tot el are dreptul de a destitui. În acest sens, legionarii s-au pus în situaţia de nesubordonare faţă de „conducătorul statului” prin ocuparea unor instituţii publice.

Războiul împotriva Uniunii Sovietice

La 27 ianuarie 1941, generalul Antonescu a constituit un nou guvern de militari şi tehnicieni. Vicepreşedinte al Consiliului de miniştri a fost numit Mihai Antonescu, prieten, dar nu rudă cu generalul. La 14 februarie 1941, statul naţional-legionar a fost desfiinţat. În continuare, Antonescu nu a permis amestecarea regelui în treburile statului. La Palatul Regal a fost creată o adevărată reţea de informatori, iar personalul era obligat să raporteze conducătorului statului orice „acţiuni suspecte”, convorbirile telefonice fiind interceptate şi imprimate . În ziua de 2 martie 1941, Antonescu a organizat un plebiscit, „lipsit de libertate şi sinceritate” în opinia lui Iuliu Maniu , pentru a obţine aprobarea politicii promovate de el, ceea ce a legitimat instaurarea dictaturii militare. Răspunzând la memoriile adresate de Maniu şi Brătianu, generalul afirma: „Dacă dumneavoastră credeţi că în împrejurările actuale se poate face o altă politică, sunt gata să vă cedez locul, pentru a vă da putinţa să serviţi mai bine ţara, deci să treceţi de la critică la acţiune” . Nimeni nu a dorit să-şi asume o asemenea răspundere în acel context istoric. La 10 mai 1941, Ziua Naţională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălţat la gradul de mareşal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului .

Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord

La 22 iunie 1941, Hitler a decis să pună în aplicare „operaţiunea Barbarossa”, planul de invadare a Uniunii Sovietice. Din proprie iniţiativă, Antonescu a decis ca România să participe de partea Germaniei. La comanda lui Antonescu, Ostaşi vă ordon, treceţi Prutul!!, Armata Română a trecut Prutul cu scopul declarat de a elibera teritoriile româneşti ocupate de Armata Roşie anul anterior. Douăsprezece divizii româneşti au fost angajate în luptă. Deşi regele Mihai era „capul oştirii”, el nu a fost consultat în legătură cu această decizie. Cu toate acestea, Mihai a trimis o telegramă generalului în care îşi exprima sprijinul pentru acest act: „În clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către domnia voastră domnule general, şi către ostaşii ţării” . La 5 iulie 1941 a fost eliberat oraşul Cernăuţi, iar la 16 iulie Chişinăul. Ofensiva la est si nord de Prut, desfăşurată în cooperare cu Armata 11 Germană, la flancurile căreia au acţionat diviziile şi brigăzile române, au ajuns la frontierele de est ale României interbelice. Trupele sovietice au fost respinse dincolo de Nistru până la 26 iulie 1941.

Regele Mihai şi Ion Antonescu pe front

Regele Mihai şi Antonescu au făcut împreună inspecţii pe front. În seara zilei de 8 iulie, Antonescu i-a telefonat regelui la Sinaia şi i-a spus să fie gata în două ore ca să plece într-o inspecţie pe front. La miezul nopţii, Mihai a plecat spre Bucureşti, iar a doua zi dimineaţă s-a deplasat în zona frontului . Cu prilejul eliberării Basarabiei şi Bucovinei de Nord, Mihai a rostit o alocuţiune la radio, în care a elogiat acţiunea armată , iar la 24 iulie a efectuat împreună cu Antonescu o vizită la Cernăuţi. „Pentru servicii aduse patriei şi tronului pe câmpul de bătălie”, Ion Antonescu a fost avansat la gradul de mareşal la 21 august 1941 de către regele Mihai . Anturajul din preajma Palatului şi liderii partidelor istorice nu erau de acord cu continuarea războiului dincolo de Nistru. În schimb, Antonescu a declarat că i-a promis lui Hitler că îl va sprijini în continuarea războiului şi nu dorea să îşi încalce cuvântul dat. De asemenea, mareşalul spera că prin această atitudine va reuşi să creeze condiţiile necesare în vederea eliberării nord-vestului Transilvaniei.

Campania din Odessa

Între 1 şi 15 septembrie 1941 a avut loc bătălia de pe Nipru dusă de Armata a III-a română, condusă de generalul Petre Dumitrescu, iar până la 11 octombrie 1941 a fost purtată bătălia de la Marea Azov. Cea mai cruntă luptă a fost cea pentru cucerirea Odessei între august - octombrie 1941. Operaţiunea a fost comandată de generalul Nicolae Ciupercă. La 8 august 1941, Antonescu a dat dispoziţie să se cucerească Odessa „din mers”, însă realitatea nu a corespuns cu aceste planuri. Sovieticii au reuşit să reziste timp de două luni. La 3 septembrie, generalul Ciupercă trimitea un memoriu lui Antonescu raportând despre condiţiile precare ale diviziilor din prima linie, extenuate după o lună de ofensivă permanentă, despre moralul scăzut al soldaţilor din cauza luptelor pe pământ străin şi despre planurile de atac inadecvate condiţiilor de pe teren, propunând un plan de luptă alternativ. Mareşalul a respins memoriul şi l-a înlocuit pe Ciupercă cu generalul Iosif Iacobici, căruia i-a dat dispoziţie să execute ordinele primite fără discuţii. Deşi la 16 octombrie 1941, Armata Română pătrundea victorioasă în Odessa, campania s-a dovedit dezastruoasă deoarece s-au înregistrat 92.545 de pierderi (17.729 morţi, 63.345 răniţi şi 11.471 daţi dispăruţi) din aproximativ 340.000 de combatanţi. În seara zilei de 22 octombrie, mai mulţi sovietici au aruncat în aer clădirea comandamentului trupelor române din Odessa, omorând 16 ofiţeri români, 46 soldaţi şi subofiţeri, mai mulţi civili şi 4 ofiţeri germani de marină. Ca reacţie spontană de răzbunare, aproximativ 5.000 de persoane din populaţia civilă locală, în special evrei, au fost ucise pe străzile oraşului. De asemenea, zilele următoare s-a mai raportat uciderea a aproximativ 13.000 de persoane . Comuniştii l-au acuzat pe Antonescu că acesta ar fi ordonat represaliile împotriva populaţiei civile de la Odessa, acesta fiind şi principalul cap de acuzare la procesul din 1946. De asemenea, comuniştii l-au acuzat pe Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei din august 1941, că ar fi supravegheat personal acest masacru şi ar fi organizat deportarea în Transnistria a 20.000 de evrei şi persoane de etnie rromă. Mareşalul Ion Antonescu a negat categoric că ar fi dat un asemenea ordin.

Schimbarea cursului războiului

După Odessa a urmat bătălia din peninsula Crimeea. Aspra iarnă rusească a fost în avantajul sovieticilor, obişnuiţi cu o asemenea climă, reuşind să reziste până în primăvara anului 1942. La 4 iulie 1942, după 8 luni de asediu ale trupelor germano-române, Sevastopolul, singurul bastion de apărare sovietic din peninsula Crimeea este ocupat. În vara anului 1942 a fost pornită ofensiva spre Stalingrad, la care au participat din partea României Armata a III-a şi a IV-a. De asemenea, 7 divizii româneşti s-au angajat în confruntările din Caucaz. În noiembrie 1942 a fost atacată linia exterioară de apărare a Stalingradului. Trupele sovietice au reuşit să respingă ofensiva, iar armata română a fost decimată în bătăliile de la cotul Donului şi din stepa Calmucă. Suferind pierderi de aproximativ 100.000 de morţi şi dispăruţi (80% din totalul efectivelor angajate în luptă), trupele române au fost nevoite să se retragă.

Antonescu a folosit mijloace de propagandă pentru a induce opiniei publice ideea că regele este de acord cu continuarea războiului. La sfârşitul lunii iulie 1942, Mihai a făcut o nouă vizită pe front în Crimeea, unde armata română suferise grele pierderi, fiind însoţit permanent de înalte oficialităţi hitleriste . Treptat, Mihai a început să se delimiteze faţă de poziţiile lui Antonescu. Un exemplu în acest sens este discursul rostit la radio cu prilejul Anului Nou 1943: „Urarea ce fac cu acest prilej poporului meu, căruia istoria i-a hărăzit până acum atâtea suferinţe, întretăiate doar de rare luminişuri de dreptate, este ca sfârşitul frământărilor sângeroase care sfâşie omenirea să-i aducă consfinţirea definitivă a drepturilor sale nepieritoare” . Din acest moment relaţiile dintre cei doi au început să se răcească considerabil. Din iarna 1942/1943 războiul a luat o întorsătură neaşteptată. Trupele germane au fost surpinse de iarna siberiană în retragere de pe frontul de Stalingrad. Astfel, armata germană era decimată, iar costurile ridicate ale campaniei duse de Hitler în URSS au întors războiul în favoarea Aliaţilor. În acest context, liderii democratici au intensificat acţiunile de protest, precum şi contactele externe în vederea negocierii condiţiilor pentru ieşirea României din război. Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, şi Dinu Brătianu, preşedintele PNL, trimiteau memorii mareşalului prin care cereau scoaterea ţării din război şi restabilirea drepturilor şi libertăţilor democratice. Cei doi s-au adresat regelui Mihai, în speranţa că îl vor putea atrage de partea lor împotriva regimului antidemocratic. La 22 august 1943, ei s-au adresat pentru prima dată regelui, exprimându-şi intenţiile şi motivând că nu s-au adresat Majestăţii Sale până acum deoarece „nu socoteam că e bine ca în timp de război Coroana să fie amestecată sub nici o formă în discuţiile de ordin politic”

Ion Antonescu şi Adolf Hitler

Tentative de negociere ale unui armistiţiu=

Odată cu înfrângerea germanilor la Stalingrad, Armata Roşie a trecut la ofensivă. Între octombrie 1943 şi mai 1944, sovieticii au recucerit Crimeea. Din cei 60.000 români angajaţi la începutul operaţiunii militare au revenit în ţară 42.250. La 24 martie 1944, Armata Roşie a ajuns la Nistru, iar două zile mai târziu pe cursul superior al Prutului. Armata română se afla într-o situaţie dramatică, majoritatea soldaţilor având moralul foarte scăzut. În acest context, atât liderii opoziţiei, cât şi guvernul Antonescu au purtat tratative pentru ieşirea României din război. Victor Antonescu a întreprins o acţiune diplomatică personală, însă negocierile de la Ankara întârziau să aducă vreun rezultat favorabil. Cu acordul lui Antonescu, în martie 1944, Maniu şi Brătianu l-au trimis pe Barbu Ştirbey la Cairo pentru a negocia condiţiile de armistiţiu. Importanţa acestor tratative au fost supraevaluate, ele neaducând nici un rezultat. La Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943), SUA, Marea Britanie şi URSS au decis să nu poarte negocieri cu Puterile Axei şi sateliţii ei, ci să impună formula capitulării necondiţionate . Astfel, pe 12 aprilie, condiţia armistiţiului pentru delegaţia română a fost „capitularea necondiţionată”. Mareşalul a refuzat oferta şi a avut o discuţie cu Iuliu Maniu, declarându-i că dacă liderul PNŢ considera aceste condiţii acceptabile, el era gata să-i predea conducerea ţării. Maniu a refuzat . De asemenea, prin reprezentanţi, Antonescu purta tratative de armistiţiu la Stockholm încă din noiembrie 1943, însă acestea erau tergiversate, deoarece mareşalul îşi exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor şi dorea să obţină certitudini că România va recupera toate teritoriile pierdute în vara anului 1940.

Pe lângă liderii democratici, într-o discuţie cu Mihai de la sfârşitul lunii aprilie 1944, Lucreţiu Pătrăşcanu a declarat că Partidul Comunist, deşi era republican, era hotărât să conlucreze cu monarhia şi să o sprijine în orice acţiune destinată să scoată România din război . În perioada următoare au avut loc numeroase consfătuiri secrete la Palatul Regal între Mihai, membri apropiaţi din cercul Curţii, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Constantin Titel-Petrescu, liderul PSD, şi Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul PCR. Ideea demiterii lui Antonescu şi formarea unui guvern capabil să scoată ţara din război era acreditată tot mai des, însă Iuliu Maniu a refuzat constant să preia conducerea ţării, argumentând că Antonescu este singurul îndrituit să realizeze acest lucru. La 20 iunie 1944, s-a semnat actul de fondare a Blocului Naţional Democrat, o coaliţie între PNŢ, PNL, PSD şi PCR, prin care acestea se angajau să acţioneze pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, înlăturarea regimului dictatorial şi înlocuirea acestuia cu un regim constituţional democratic . În perioada următoare, întâlnirile la Palat între regele Mihai şi liderii celor patru partide s-au intensificat. În cadrul acestora s-a discutat modalitatea de răsturnare a mareşalului şi problema noului guvern. Iuliu Maniu a refuzat propunerile de a deveni prim-ministru, pronunţându-se pentru un guvern de militari şi tehnicieni, girat politic de BND.

Actul de la 23 august 1944

La 20 august 1944, armata sovietică a declanşat ofensiva la vest de Prut împotriva Armatei a IV-a române, şi la sud de Tiraspol, la joncţiunea dintre Armata a VI-a germană şi Armata a III-a română. Moralul slab al soldaţilor a făcut ca în două zile, Armata Roşie să ocupe Basarabia şi Moldova, zdrobind Grupul de armate „Ucraina de Sud”. Din acel moment, sovieticii aveau deschis drumul către Muntenia şi accesul către câmpurile petrolifere de la Ploieşti. Armata română s-a retras pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila pentru a opri ofensiva Armatei Roşii. România se apropia de catastrofă. În noaptea de 21 august 1944 a avut loc o nouă reuniune secretă la Palatul Regal, cu acest prilej fiind confirmată data de 26 august 1944 pentru răsturnarea lui Antonescu, dar nu a fost exclusă posibilitatea devansării acestei acţiuni, optându-se pentru 24 august .

Regele Mihai şi Ion Antonescu pe front

În urma unor tratative purtate la Stockholm, mareşalul obţinuse promisiunea creării unei zone neutre şi a unui termen de 15 zile pentru retragerea armatei germane. Tot în seara de 22 august 1944, Antonescu a sosit la Bucureşti de pe front şi a avut o discuţie cu Ion Mihalache. A doua zi dimineaţa, a prezidat o şedinţă de cabinet, în cursul căreia a anunţat că după amiaza va pleca din nou front. Telegrama prin care URSS accepta condiţiile de armistiţiu a sosit la Ministerul de Externe în aceeaşi dimineaţă, dar a fost reţinută de Grigore Niculescu-Buzeşti şi a arătat-o lui Maniu . La rândul său, acesta l-a informat pe rege despre conţinutul telegramei. Maniu a insistat să se mai facă un nou demers pe lângă mareşal pentru a i se cere în mod imperativ ca el să încheie armistiţiul, precizându-i că opoziţia îl va sprijini în acest sens. Într-o întrevedere de la Snagov, Gheorghe Brătianu i-a cerut lui Antonescu să încheie armistiţiul, dar acesta a cerut să i se prezinte garanţii în scris. Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au refuzat acest lucru. La ora 10:30, Antonescu l-a însărcinat pe şeful cabinetului său militar să ceară o audienţă la rege pentru orele 16:00. Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliui de miniştri, a cerut şi el o audienţă personală pentru orele 15:30 . Întrucât nu ştiau motivul pentru care mareşalul ceruse audienţă, Mihai împreună cu generalul Aurel Aldea, generalul Constantin Sănătescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ioan Mocsony-Stârcea şi Mircea Ioaniţiu au discutat atitudinea ce trebuia adoptată. S-a hotărât devansarea trecerii la arestarea lui Antonescu, în cazul în care nu ar accepta să încheie armistiţiul .

Mihai Antonescu a sosit la Palat la ora stabilită şi i-a expus regelui dorinţa de a amâna încheierea armistiţiului, informându-l despre demersurile diplomatice întreprinse pe cont propriu, care ar putea aduce României condiţii mai avantajoase. Suveranul nu a dat nici un răspuns dar i-a cerut să rămână şi la audienţa acordată mareşalului. Ion Antonescu a sosit la orele 16:05, fiind întâmpinat de colonelul Emilian Ionescu, care l-a direcţionat spre salonul galben de la parterul Casei Noi. La întâlnire au participat: regele Mihai, Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalul Constantin Sănătescu. Regele a luat cuvântul: „Am auzit că ruşii au spart frontul. Aş dori să ştiu ce măsuri intenţionaţi să luaţi”. Antonescu a recunoscut că ruşii înaintează, dar că această înaintare fusese prevăzută şi va oprită la timpul şi locul oportun. Regele a intervenit: „Situaţia este critică. Nu avem timp de pierdut şi cred că trebuie să cereţi armistiţiul imediat”. „Voi cere armistiţiul numai cu anumite condiţii. Să mi se garanteze că nu voi pierde Basarabia şi Transilvania” a răspuns mareşalul. Mihai protestează, declarând că „nu putem începe să ne tocmim la această oră târzie şi situaţia în care ne aflăm”. Intervenţiile şi comentariile regelui îi creau lui Antonescu o vizibilă stare de nervozitate. El a continuat: „Dacă nu mi se dau garanţii, voi continua lupta. Voi retrage armata până la Carpaţi şi cu ajutorul germanilor voi organiza o fortăreaţă de rezistenţă pe care ruşii nu o vor lua niciodată”. Mihai replică din nou: „Ceea ce înseamnă că întreaga ţară va fi ruinată. Propunerile dumneavoastră nu au sens şi nu le pot accepta. Trebuie să cereţi armistiţiul”! Derutat pentru câteva secunde de această expresie de autoritate, Antonescu a declarat: „Niciodată!! Cum o să las ţara pe mâinile unui copil”!! Atunci, Mihai a ieşit din cameră spunând că se duce să bea un pahar cu apă. După o ultimă consultare cu sfătuitorii de la palat, regele a revenit în salon: „Am ascultat expunerea dumneavostră asupra situaţiei. Nu sunt de acord cu propunerile. Consider situaţia extrem de gravă, deoarece pune în pericol existenţa ţării şi a neamului românesc. Din această cauză vă demit din funcţia de conducător al statului”! După ce a rostit aceste cuvinte, Mihai a părăsit salonul. Imediat a intrat în salon echipa de militari care avea misiunea de a-l aresta pe mareşal. Surprins şi enervat, Antonescu duce mâna la buzunar, probabil pentru a-şi scoate batista, însă plutonierul Dumitru Rusu îl prinde de coate, imobilizându-l, crezând că vrea să scoată pistolul. Indignat, mareşalul se uită la Sănătescu: „Cum îndrăzneşte un plutonier să pună mâna pe conducătorul statului”? Din obişnuiţa lui de general, Sănătescu ordonă: „Plutonier, ia mâna de pe domnul mareşal”! Promt intervine Emilian Ionescu: „Executarea”!!, înţelegându-se ordinul de arestare a celor doi Antonescu. Pe hol, mareşalul Antonescu a observat câţiva dintre sfetncii regelui: „Mâine veţi fi spânzuraţi cu toţii în piaţa palatului! Nenorociţilor. Nu vă daţi seama ce faceţi? Distrugeţi ţara şi o daţi pe mâna comuniştilor”!! Cei doi au fost duşi în camera blindată de la etajul I a Palatului Regal.

Spre seară, este emis decretul regal prin care Constantin Sănătescu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant. Sesizat de cele întâmplate, Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei, s-a prezentat la Palat pentru a cere explicaţii privind soarta lui Antonescu. Mihai i-a confirmat că mareşalul a fost arestat şi a afirmat că „voinţa întregii ţări este aceea de a ieşi din războiul împotriva Naţiunilor Unite” . După plecarea lui Killinger, a sosit Emil Bodnăraş cu o echipă care să-i transporte pe cei arestaţi într-o casă conspirativă a comuniştilor. Regele a fost de acord, cerând doar să nu fie împuşcaţi. Începând cu orele 22:12 s-a transmis la radio proclamaţia regelui Mihai către ţară:

„Români,
În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la catastrofa totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. [...]
Români,
Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern înseamnă începutul erei noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor vor fi respectate. Alături de armatele Aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hotarele impuse prin dictatul nedrept pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină.
De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a hotărî singuri soarta depinde viitorul ţării noastre. Cu deplină încredere în viitorul neamului românesc, să păşim hotărâţi pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice şi fericite ”

({{{2}}})

La miezul nopţii, Hitler a dat ordin armatei germane din România „de a suprima puciul, a-l captura pe rege şi camarila de la palat şi a constitui un guvern filogerman în caz că mareşalul Antonescu nu ar mai fi disponibil” . În aceeaşi noapte, Mihai a fost dus la Dobriţa, judeţul Gorj. În zorii zilei a fost executat un masiv bombardament asupra Capitalei, distrugând numeroase clădiri şi avariind grav Palatul Regal situat pe Calea Victoriei. După lupte grele, pe 26 august, armata română a reuşit să respingă atacul, după care a continuat acţiunea de alungare a hitleriştilor de pe teritoriul naţional. Pe 31 august, au fost repuse în vigoare 37 de articole din cele 138 ale Constituţiei din 1923 . După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deţinut timp de aproape doi ani în URSS.

{{#ev:youtube|IG8sm97iInM|250}}

Acapararea puterii de către comunişti

Conform planului stabilit, regele Mihai a revenit la Bucureşti pe 10 septembrie 1944. Trei zile mai târziu, guvernul numit la 23 august a depus jurământul în faţa suveranului . Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite , care stabilea noul statut internaţional al ţării noastre: ieşirea din războiul antisovietic şi angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniţei româno-sovietice din 28 iunie 1940. Însuşi Maniu a observat că textul acestuia nu corespunde condiţiilor negociate la Cairo şi nici măcar zona neutră promisă de Molotov lui Antonescu nu mai exista . Astfel, România devenea o ţară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA şi Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin şi Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90% . În perioada următoare, efortul principal a fost îndreptat spre eliberarea nord-vestului Transilvaniei, în timp ce tancurile sovietice pătrundeau în Bucureşti.

Pe plan intern, coaliţia politică formată în jurul Partidului Comunist a acţionat prin manifestări în stradă pentru acapararea puterii. În plină criză politică, în ziua de 26 februarie 1945 a sosit la Bucureşti A. I. Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audienţă la regele Mihai, Vâşinski i-a impus şefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice şi pe Iuliu Maniu . Speranţele ministrului român de Externe, Constantin Vişoianu, în sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu”! . Pe 2 martie, Mihai l-a însărcinat pe Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Maniu şi Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România” . În cele din urmă, regele a cedat, iar la 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

{{#ev:youtube|tuOsecaN9lE|250}}

Pe plan internaţional, pe 9 mai 1945 s-a încheiat Al Doilea Război Mondial în Europa, iar la Conferinţa de la Potsdam (17 iulie - 21 august) puterile occidentale au dat mână liberă Uniunii Sovietice de a acţiona în România. SUA şi Marea Britanie au declarat că nu vor încheia pacea decât cu un guvern pe deplin recunoscut de democraţiile occidentale. Groza a refuzat să demisioneze, iar regele Mihai a instituit greva regală în semn de protest şi nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. La Conferinţa din decembrie 1945, s-a decis ca situaţia să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL şi PNŢ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere şi să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei şi a asociaţiei” . În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA şi Marea Britanie la 5 februarie 1946.

Procesul de condamnare la moarte. Execuţia

În plină campanie electorală, în mai 1946, a avut loc şi procesul lui Ion Antonescu. El a fost judecat de Tribunalul Poporului, înfiinţat împreună cu Comisia Aliată de Control pentru a ancheta prezumtivii criminali de război, conform art. 14 din Pactul de Armistiţiu cu România. Sentinţa a fost rostită la 17 mai 1946. Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pentru crime de război. Deşi a cerut să fie executat de militari şi nu de gardienii închisorii, el a fost refuzat. Sentinţa a fost executată pe 1 iunie 1946 la ora 18:03, la penitenciarul din Jilava. Alături de Ion Antonescu, fost „conducător al statului” au mai fost executaţi Mihai Antonescu fost vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnisitriei, şi Constantin Z. Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Înainte de tragere, Antonescu a ridicat mâna dreaptă în semn de salut. A mai fost împuşcat cu revolverul de două ori în cap şi în piept, după care s-au mai tras trei focuri cu puşca. Medicul legist a constatat decesul la orele 18:15.

După alegerile falsificate din 19 noiembrie 1946, comuniştii au demarat campania de acaparare a întregii puteri în stat şi de eliminare a oricăror forţe de opoziţie faţă de noul regim. La 10 februarie 1947, România semna Tratatul de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate. Din teritoriile pierdute în vara anului 1940 a mai fost recuperat doar nord-vestul Transilvaniei. La 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost silit să abdice şi a fost proclamată Republica. Acest moment a marcat instaurarea regimului comunist în România.

Activitatea politică şi militară

Activitate	Mandat
Şef al Statului Major General	1 decembrie 1933 – 11 decembrie 1934
Ministrul Apărării Naţionale	28 decembrie 1937 - 30 martie 1938
	4 septembrie 1940 - 24 ianuarie 1941
	ad.int 22 septembrie 1941 - 22 ianuarie 1942
ad.int Ministrul Aerului şi Marinei	10 februarie 1938 - 30 martie 1938
Preşedintele Consiliului de miniştri	4 septembrie 1940 - 23 august 1944
Conducătorul statului	8 septembrie 1940 - 23 august 1944
ad. int. Ministrul Afacerilor Străine	20 ianuarie 1941 - 29 iunie 1941
ad.int. Ministrul de Cultură Naţională şi Culte	11 noiembrie 1941 - 5 decembrie 1941

Bibliografie

• Scurtu, Ioan - Pe marginea prăpastiei. 21 - 23 ianuarie 1941, 2 volume, Editura Scripta, Bucureşti, 1992 ISBN 973-9067-02-6
• Magherescu, Gheorghe - Adevărul despre mareşalul Antonescu, 3 volume, Editura Păunescu, Bucureşti, 1991
• Deletant, Dennis - Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său. 1940-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, ISBN 978-973-50-1936-5
• Ioanid, Radu (coord.) - Lotul Antonescu în ancheta SMERS, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Editura Polirom, Bucureşti, 2006 ISBN 973-46-0184-9
• Autor colectiv: Mareşalul Ion Antonescu - erou, martir sau criminal de război?, Editura Tesu, Bucureşti, 2007 ISBN 978-973-1765-06
• Rotaru, Jipa, Burcin, Octavian, Zodian, Vladimir, Moise, Leonida - Mareşalul Antonescu la Odessa, Editura Paideia, 1999
• Gould Lee, Arthur (biograful oficial al regelui Mihai) - Coroana contra secera şi ciocanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001 ISBN 973-50-0182-9
• Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 24-27 ISBN 973-99321-7-7
• C. Nicolescu, Nicolae C. - Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 313-325 ISBN 973-8200-49-0