Utilizator:Radu Trifan/Colţ pentru suflet

Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu:

„Şi cum se face că la cursurile sale se îmbulzesc nu numai studenţi, ci şi mulţi inşi care au terminat de mult studiile lor universitare(...)? Cauza e că gândirea dlui Nae Ionescu e în necontenită frământare. Gândul său nu e niciodată „învăţat”, ci totdeauna proaspăt, viu. În faţa auditorului, dl Nae Ionescu nu profesează, ci gândeşte. Trăieşte, rând pe rând, problemele pe care le prezintă publicului său; le presimte neliniştile, le cântăreşte, le dezbate şi le rezolvă necontenit cu sine, fără a şti, la plecare, unde va poposi şi va ajunge, aşa cum se întâmplă cu tot ce este viu. Auditorul este astfel, pe rând, surprins, interesat, pasionat, solicitat să cerceteze el însuşi, să se întrebe, să caute şi să rezolve. Rari sunt, într-adevăr, oamenii care să poată face pe alţii să gândească, aşa cum îi stimulează, la cursurile lui, Nae Ionescu. Aşa se face că, în cei zece ani de când e conferenţiar, în timpul cărora D-sa a făcut aproape 20 de cursuri, nu a repetat niciodată de două ori acelaşi curs.”

Emil Cioran:

„Personal nu cred în nici o doctrină socială şi în nici o orientare politică, fiindcă imperativul istoriei nu poate să-mi anuleze o perspectivă antropologică, după care sursa inconsistenţei lumii sociale şi istorice nu rezidă în insuficienţa ca atare a sistemelor ideologice, ci în insuficienţa iremediabilă a omului şi a vieţii”.

Sterie Diamandi:

„Iorga a scris cândva un articol plin de miez, umor şi vervă îndrăcită, intitulat: „O ţară în care nu te poţi compromite”. După toate indiciile, se pare că România deţine acest faimos record. La noi n-a izbutit să se compromită politiceşte nici măcar Argetoianu care a făcut tot ceea ce i-a fost cu putinţă ca să ajungă la un asemenea rezultat.”

Mihai Eminescu:

„Pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar; şi, în orice caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi”.

„Între caractere şi inteligenţe n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţele se găsesc foarte adesea, caracterele foarte rar.”

„Citeşte! Citeşte mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini din care vei întocmi înţelesul şi filosofia vieţii”.

„Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, până-n Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. Am văzut că românul nu seamănă nicăiri nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor e întâi, fizic, cu mult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar în privirea onestităţii cugetării şi înclinărilor e incomparabil superior acestor oameni. Am observat şi mai mult: că clasa veche superioară, rea-bună cum o fi fost, seamănă în toate cu mult mai mult poporului; că are mai multă francheţă de caracter şi incomparabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămăşiţe de vrednicie dintr-o vreme a.nterioară epocii fanarioţilor.”

Panait Istrati:

Am afirmat demult şi repet că, în ce mă priveşte, de când am renegat comunismul criminal în care un moment am crezut, atitudinea mea definitvă este: neaderarea la nimic. Ce înseamnă asta? Înseamnă: Nu mai cred în nici o idee, nici un partid, nici un om. Consecinţă logică: Nimic nu m-ar putea face să accept un rol şi o funcţie de militant al unei doctrine, al unui program. Eu sunt opozantul etern.[...] Resping, deci, orice alianţă, orice sudură, fie perspectiva cât de seducătoare, înainte de a fi trecut prin acizii unei solide încercări.

Nicolae Iorga:

„O ţară nu se poate clădi nici pe cel mai netăgăduit avânt al unui suflet genial, care urmăreşte cu mândrie zborul aripilor sale puternice şi încă mai puţin pe mărăcinii împleticiţi ai dibăciei politice, ci numai pe nemişcata piatră de temelie a caracterelor ce s-au jertfit pentru ca să creeze o patrie”.

Proclamaţia de la Timişoara:

Punctul 8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta­bilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţa de cauză, cu cărţile pe faţă.

Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului:

"La 29 noiembrie, delegaţii Maramureşului au plecat cu carele la Baia Mare, iar de acolo cu trenul la Alba Iulia, unde au primit cu însufleţire hotărârile istoricei adunări. Când însă, bătrânul Pop Ciceu şi-a terminat cuvântarea cu strigătul "Trăiască România Mare de la Nistru şi pân' la Tisa", maramureşenii au protestat, strigând ca ei n-au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit sa împingă hotarul până la graniţa Galiţiei, pt. ca România să cuprindă şi Maramureşul românesc de peste Tisa."

"Diplomaţii Vechiului Regat, călăuziţi de lozinca " De la Nistru pân' la Tisa", nu ştiau că în Maramureşul de peste Tisa avem români şi moşie istorică românească. Cu ocazia încheierii tratatului secret din 17 august 1916, I. Bratianu, preocupat numai de frontiera Banatului integral, a abandonat problema frontierei Maramureşului. La stabilirea frontierelor României, Conferinţa de pace a luat de bază tratatul din 1916, care nu stabilea nimica privitor la frontiera nordică a ţării. Greşeala aceasta au ştiut să o exploateze în favoarea lor cehii, care, bucurându-se şi de o mare trecere în faţa Areopagului mondial, şi-au împins frontierele până la hotarele Ardealului istoric."

Proverbe şi zicale din popor:

• Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie/ Dar cu umilinţă, lanţul îl încovoaie.
• Ceea ce nu voieşti să afle duşmanul, să nu spui prietenului.
• Unde-i minte îi şi noroc.
• Un nebun aruncă o piatră în apă şi zece înţelepţi nu o pot scoate.
• Dragostea e oarbă dar căsătoria îi găseşte leacul.
• Înţeleptul făgăduieşte şi nebunul trage nădejde.
• Adevărul umblă cu capul spart.
• Milă mi-e de tine dar de mine mi se rupe inima.
• Cu răbdarea/ Treci şi marea,/Dar cu răul/ Nici pârăul.
• Lăcomia sparge sacul. Lăcomia pierde omenia.
• Rău cu rău, dar mai rău fără rău.
• Cine nu se mulţumeşte cu puţin, nu merită nici mult.
• Cine nu te ştie, te vinde; iar cine te ştie, te cumpără.
• Mai bine să-ţi pară rău că ai tăcut, decât că ai zis.
• Pentru un purice nu zvârli plapuma pe foc.
• Să asculţi de toată lumea dar dintr-ale tale să nu ieşi.
• Cine umblă pe toate drumurile, nu ajunge nicăieri.
• Trei corăbii încărcate n-aşteaptă pe una deşeartă.
• Înnegrind pe altul, nu te albeşti pe tine.
• Cine nu deschide ochii deschide punga.
• Cel ce umblă pe drum cu gândul acasă îşi pierde căciula în târg.
• Fie pâinea cât de rea/ Tot mai bună-i în ţara mea.

Geroge Bariţ. Ideea Dacoromâniei:

„În primăvara anului 1848, cei dintâi refugiaţi la Braşov au fost tineri feciori din Moldova, câţi scăpaseră de bătăile de la cazarmă şi au ajuns prin munţi în această ţară; mare a fost însă mirarea lor când, sosiţi la Poiana Sărată, deteră peste o comună curat românească, iar după ce trecând prin secuime veniră la Braşov, abia îşi crezură auzului lor când întâlniră la tot momentul limba română într-o cetate în care, după cum aflăm de la confratele Gheorghe Sion, crezuseră dânşii că numai redactorul „Gazetei” şi colaboratorul său puteau să fie români. Învecinaţi cu secuii pe o distanţă lungă, fraţii moldoveni crezuseră până atunci că acolo începe Ungaria propriu-zisă şi că prin urmare alte limbi nu se mai aud în această ţară. Aici ajunseserăm noi românii cu ale noastre cunoştiinţe geografice şi etnografice!”

Anton Golopenţia:

„Căci satul este puţin cunoscut în România. Deşi locuitorii oraşelor noastre se trag mai toţi de la ţară şi cu toate că mulţi îşi au acolo bunicii sau chiar părinţii. Pricină stă întrucâtva tocmai în faptul că lumea e încă prea aproape de el. Cei cuceriţi de civilizaţie, copleşiţi de mulţimea uşurinţelor pe care ea li le oferă, vor să uite cât mai pe de-a întregul legăturile lor cu viaţa, pe care o văd numai de o frustă primitivitate, a satului.[...] Cei intraţi în legătură cu cultura ţărilor apusene, căturarii mânuitori de gânduri încolţite în oameni trăiţi în împrejurări ajunse de veacuri orăşeneşti, vor să fie cât mai aproape de sat, însă de cel idilic şi neprihănit, visat de pilduitorii lor citadin-osteniţi. Întristaţi de trivializarea treptată a vieţii rurale, ei cer neîncetat transformarea satelor într-un fel de parcuri americane ale omenirii simple şi fericite, în care intelectualul în vacanţă să se poată reculege evlavios.”

Simion Mehedinţi:

„Păstori au fost şi sunt încă mulţi pe faţa pământului, începând cu stepele Asiei până în colţul de miazăzi al Africei şi în pampele Americei, dar o Mioriţă şi o doină n-a produs nimeni afară de poporul român. De n-am fi făcut nimic în istoria omenirei, e de ajuns şi atât spre a se vedea că n-am ţinut degeaba umbră pământului.”

„[...] pentru a îndruma o naţiune spre o cultură mai înaltă, nu-i alt chip decât să o hrăneşti mai întâi din propriul său avut sufletesc.”

Jean Moscopol:

„Într-o ţară comunistă

Când eşti fire arivistă

Şi-ai şi-un caracter sinistru

Poţi ajunge repede ministru.”

Ziarul „Drapelul”, Lugoj, 9 noiembrie, 1944:

În frumoasa cuvântare ţinută duminică la "Aro", dl Ion Mihalache, făcând aluzie la abuzul cu denumirea de "patriot" a spus ca dânsul n-a auzit niciodată de vreun ţăran ce-şi zice patriot.

Fruntaşul naţional-ţărănist are dreptate. "Patriot" este un cuvânt de import, un neologism. El nu-şi are obârşia în vechea limbă românească şi nu este cunoscut în limba populară. Cuvântul vine de la francezul "patrie", latinescul "patria" şi a fost adoptat în limba cultă a orăşanului nostru decând cu influenţa franceză după revoluţiile din secolul trecut. E curios, că şi în limba franceză substantivul "patrie", n-avea şi adjectivul corespunzător. Calificativul "patriot" a fost un cuvânt inventat de Saint-Simon anume pentru Vauban, vestitul inginer al Regelui Soare.

La noi în loc de patrie şi patriot, avem ţară şi ţăran. Cuvântul patriot nu poate sta pe lângă cuvântul ţăran, căci s-ar forma un pleonasm. De aceia ţăranul nu-şi poate zice patriot, căci in denumirea sa este cuprinsă deplin noţiunea de ţară sau, cum zicem noi, patrie. Orăşanul însă mai pestriţ şi mai "vântură lume" are nevoie de un reconfortant. De aceia unii orăşeni îşi zic şi patrioţi, adică statornici ai locului şi cu dragoste de ţară spre a se deosebi de alţi pripăşiţi sau venetici. Numai că lucrurile se cam întâmplă pe dos. Căci omul se cade că n-are nevoie să-şi facă reclamă, pe el îl cunoaşte lumea şi-i deajuns să-şi zică român. Pe când străinul de neam sau înstrăinatul scoate pe nas panglici patriotice, sub care cauta să-şi ascundă obârşia străină sau ticăloşia.

Iată dece "patrioţii" de eri şi de azi n-au credit în opinia publică, care îi denumeşte cu o uşoară ironie "patrihoţi".

Ştefan Zeletin:

„Când un măgar părăseşte satul şi se face orăşean, o minunată schimbare se petrece într-însul: măgăria sa dispare de pe corp şi se depune pe suflet. În limba măgărească se zice atunci că el „se cultivă”. Astfel, un măgar zis cult e un animal spălat pe dinafară şi murdar pe dinăuntru. Cultura însăşi în ţara măgarilor nu e decât procesul de interiorizare a măgăriei: ea e unda magică ce face ca în tot urechiatul pe care-l stropeşte să treacă măgăria de la corp la suflet.”[...]

„Pe cât ni se pare, întreaga legiuire nescrisă a măgarilor se poate reduce la două principii de temelie. Principiul justiţiei extraparlamentare sună în chipul următor: Orice măgărie, privită în sine, nu alcătuieşte o ruşine, dacă e bine ascunsă. Ea devine o ruşine din clipa în care e dată la iveală şi scuturată sub nasul lumii cinstite. Din acest principiu teoretic decurg următoarele două reguli de justiţie practică: a) Supus pedepsei nu e cel ce face, ci cel ce dezveleşte o măgărie. Căci cel dintâi rămâne credincios principiului adânc al justiţiei măgăreşti, ţinându-şi măgăria ascunsă, cel din urmă însă calcă acest principiu, dând-o la iveală. b) Pedeapsa ce ia dezvăluitorul creşte în măsură cu murdăria ce are la suflet făptaşul măgăriei. Căci numai astfel se poate da învăţătură gurilor rele, spre a-şi ţine pe viitor limba în pace şi a nu mai călca principiul sus-zis, sfâşiind valul în care orice măgar de treabă are grijă să-şi ascundă murdăriile.[...]”

(Din ţara măgarilor. Însemnări)

Din arhivele securităţii; bancuri care circulau în popor:

Ţiganul este întrebat: - De ce nu sprijini partidul (comunist)? - Să orbesc dacă am ştiut că vrea să se dărâme!

Rabinul este întrebat: - Va fi război? - Război nu va fi, în schimb va fi aşa o luptă pentru pace, că nu va rămâne piatră pe piatră.

Vasile Băncilă

„Dacă n-ar fi oameni mici, n-ar fi dreptate pe lume. Ideologia dreptăţii o fac cei ce n-au putere. Astfel se naşte maiestatea dreptăţii, cu care inşii şi popoarele mici încearcă să tulbure siesta celor mari.”

Folclor popular transnistrean:

Bate vântul de pe munţi

Şi-mi dă dor dela părinţi;

Bate vântul dintre brazi

Şi-mi aduce dor de fraţi.

Bate vântul din vâlcea

Şi-mi dă dor de ţara mea.