Bătălia de la Ialovăţ (2 ianuarie 1444)

Bătălia de la Ialovăţ [Jalovac, Serbia] (2 ianuarie 1444), între voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441 – 1456) şi otomani, în cadrul „Campaniei celei Lungi” (septembrie 1443 – ianuarie 1444).

În cruciada antiotomană iniţiată în 1443, după o serie de victorii, armatele creştine aflate sub conducerea voievodului Transilvaniei şi regelui Ungariei şi Poloniei, Vladislav (1440 – 1444), se retrag începând cu 23 decembrie 1443, spre Belgrad. Otomanii conduşi de sultan, marele vizir şi cei doi beylerbey, urmăresc şi atacă, într-o primă fază, ariergarda cruciată condusă de Iancu, la Melstiţa, dar sunt înfrânţi. Oastea acestuia suferă mult datorită frigului şi a drumurilor impracticabile, o parte din caii muriseră, căruţele fuseseră arse iar alimentele nu erau de ajuns pentru hrana soldaţilor.

Venit în ajutorul despotului Gheorghe Brancović (1427 – 1456), voievodul transilvan a înfrânt din nou oştile otomane, pe câmpia Ialovăţ, la 2 ianuarie 1444. Pe câmpul de luptă au căzut o mulţime de oşteni ai lui Murad II (1421 – 1444, 1446 – 1451), iar alţii au fost luaţi prizonieri, după cum relatează Laonic Chalcocondil: „… pe unii i-a ucis, pe alţii i-a făcut prizonieri. Au căzut aici mulţi oameni de-ai împăratului şi a fost prins de peoni [maghiari] fratele lui Chalil…şi alţi turci au fost prinşi în vreme ce fugeau şi însuşi Chasim cu puţini oşteni de-ai săi a fugit în tabăra împăratului”. Prizonierul, despre care vorbeşte cronicarul bizantin, este Mahmud Celebi, fratele marelui vizir Candarli Halil paşa şi cumnatul sultanului care, se pare că, a grăbit începerea tratativelor de pace, „…căci sultanul, înduplecat de lacrimile surorii sale, oferi pacea pentru a-şi putea răscumpăra cumnatul” (Camil Mureşan).

Solia otomană propunea încetarea ostilităţilor pe o perioadă de câteva zeci de ani, în schimbul retrocedării către Serbia, a cetăţilor Semendria şi Golubac. Creştinii nu acceptă imediat propunerile oferite prin intermediul despotului sârb, dar continuă să se retragă. Ajung la Belgrad, pe 25 ianuarie 1444, şi la Buda, pe 2 februarie, şi încep tratativele de pace. Tratatul încheiat la Adrianopol (12 iunie 1444), pe o perioadă de 10 ani, a fost anulat curând de către regele Vladislav, care reia iniţiativa organizării şi conducerii cruciadei.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011