Bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396)

Bătălia de la Nicopole

Bătălia de la Nicopole [Nikopol, Bulgaria] (25 septembrie 1396). Cruciadă a unei coaliţii creştine împotriva Imperiul Otoman.

Cucerirea aproape în totalitate a Peninsulei Balcanice în a doua jumătate a sec. XIV şi intenţiile expansioniste ale otomanilor au determinat pe regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), să încerce mobilizarea principilor occidentali, sub steagul Papalităţii, pentru a opri înaintarea musulmanilor şi a-i alunga din Balcani.

În primăvara anului 1396, chemarea regelui maghiar şi a Papei a adus în sud-estul Europei cavaleri din Franţa (mai ales din ducatul burgund), Germania, Italia şi Anglia (circa 2.000). Grosul trupelor era furnizat însă de Ungaria (circa 5.000 de oameni) şi Transilvania (circa 4.000). Erau prezenţi conţii Philippe d’Artois şi Jean de Nevers, ultimul numit conducător al cruciadei. Aceştia s-au adunat la Timişoara, unde a sosit şi regele Sigismund cu oastea sa. Ulterior, domnul muntean Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) s-a alăturat cruciaţilor cu un corp de 1.000 de ostaşi.

Forţele creştine au trecut Dunărea pe la Orşova, au ocupat Vidinul şi Rahova şi au început asediul cetăţii Nicopole. Venit să despresoare cetatea (după un asediu de 16 zile), Bayezid I Ildîrîm (1389 – 1402) avea o armată comparabilă ca număr şi dotare cu cea creştină. Oastea sa era întărită cu contingentele sârbe ale viitorului despot Ştefan Lazarević (1402 – 1427), vasalul său.

Lupta s-a dat la 25 septembrie 1396. O parte a trupelor otomane nu era vizibilă, fiind ascunsă în spatele unui deal împădurit. Crezând că vor lupta doar cu un număr mic de spahii, cavalerii occidentali au şarjat, neştiind că vor fi întâmpinaţi de o reţea de pari ascuţiţi, de care caii se vor împiedica. Neputând riposta din cauza armurilor grele, aceştia au fost o pradă uşoară pentru turci, fiind măcelăriţi. Sigismund a atacat atunci cu grosul armatei, iar balanţa s-a înclinat uşor în favoarea creştinilor, când atacul sârbilor, păstraţi ca rezervă de sultan, a decis soarta bătăliei, determinând retragerea în dezordine a cruciaţilor.

Bătălia a însemnat un dezastru pentru cruciaţi şi sfârşitul unei epoci, cea a cavaleriei grele, incapabile să reziste atacurilor cavaleriei uşoare şi pedestrimii. Important pentru victoria turcilor s-a dovedit şi refuzul căpeteniilor apusene de a accepta un plan de coordonare a acţiunilor pe câmpul de luptă. În ziua bătăliei, Sigismund propusese să-i fie acordat lui Mircea un rol mai important în desfăşurarea operaţiunilor (eventual, primul atac), dată fiind experienţa dobândită în luptele cu turcii. Mândrii cavaleri occidentali, obişnuiţi să acorde importanţă calităţilor individuale, şi nu strategiei şi oastei în ansamblu, au fost spulberaţi de corpurile de ieniceri şi spahii, disciplinaţi, organizaţi şi cu o mobilitate mai mare.

Dezastrul de la Nicopole a descurajat pentru aproape 50 de ani orice încercare a creştinilor de a-şi uni eforturile pentru alungarea otomanilor din Europa. Greul luptelor a rămas pe seama statelor aflate în prima linie, Ungaria şi Ţările Române.

După victorie, Bayezid desfiinţează statul bulgar de la Vidin (ţarul Stracimir trecuse de partea cruciaţilor), confiscând moşiile bisericeşti şi boiereşti pe care le-a dăruit spahiilor, şi transformă cetăţile de pe malul drept al Dunării în puncte de sprijin pentru incursiunile de pradă la nordul Dunării.

Aceste măsuri, îndeosebi soarta moşiilor boiereşti, au consecinţe în Ţara Românească, unde boierii îl părăsesc pe Vlad I (1396 – 1397), alăturându-se lui Mircea cel Bătrân, care îşi redobândeşte tronul.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011