Electrecord
de la Enciclopedia României
Electrecord este prima casă de discuri românească, fiind înfiinţată în 1932. De-a lungul timpului, în studioul Electrecord au înregistrat mulţi dintre cei mai mari artişti ai României, din toate genurile muzicale.
Cuprins
Istoric
În 1932, comerciantul evreu Nathan Mischonzniki achiziţionează din Germania câteva utilaje vechi, le aduce la Bucureşti şi le pune în funcţiune un an mai târziu. Noua fabrică de discuri a fost botezată iniţial „Perfection”, apoi „Homocord”, „Cristal”, iar din 1938 „Electrecord”. Primul disc presat de această firmă a apărut în octombrie 1934. Până în 1937, neavând un studio propriu, fabrica s-a îndeletnicit cu duplicarea şi multiplicarea plăcilor din străinătate, eventualele înregistrări româneşti fiind făcute peste hotare, la firma germană „Kristall”. În acel an au fost produse primele înregistrări cu mijloace proprii. În perioada 1939 - 1940, tirajul plăcilor se ridica la cca. 70.000 anual. Societatea îşi oferea serviciile Radioului, Ministerului Propagandei, Societăţii Compozitorilor Români, filialelor locale ale caselor „Columbia” şi „Odeon”, precum şi firmelor doritoare să-şi aibă imprimate reclamele audio.
În 1948, societatea este naţionalizată, după care utilajele şi tehnologiile îi sunt modernizate. Tirajele cresc de la un milion de discuri în 1957 la 2.800.000 de discuri în 1964 şi la circa cinci milioane în 1982. Din 1956 apar şi discurile de vinil cu diametrul de 25 şi 17 centimetri, în paralel cu plăcile de ebonită. În acelaşi an au început să fie exportate discuri, numărul ţărilor cu piaţă de desfacere ajungând la 15 în 1964. În 1958 au apărut primele discuri de vinil cu diametrul de 30 de centimetri, având turaţia de 33⅓ rpm, şi primele cărţi poştale cu diametrul de 17 centimetri, la aceeaşi turaţie. În 1966 Electrecord a realizat primul disc stereofonic, sau pseudo-stereofonic deoarece uneori orchestra era repartizată pe un canal, iar solistul vocal pe celălalt. Din 1967 sunt produse exclusiv discuri de vinil. Anii '70 sunt caracterizaţi prin înregistrări de bună calitate, care „stau în picioare şi acum, la nivelul celor mai exigente standarde”[1], precum şi prin tiraje de ordinul zecilor de mii de copii lunar. Înregistrările se făceau, de acum, în studioul ce avea să se numească mai târziu „Tomis”, după fostul cinematograf ce se aflase în clădirea respectivă. În 1973 apar primele discuri stereo, compatibile însă şi cu pick-up-urile mono, iar la sfârşitul anilor '70 sunt lansate pe piaţă primele casete. În anii '80, tirajul anual ajunge la 6 - 7 milioane de copii. Încep să fie produse variante pentru străinătate ale unor discuri, cu textul recântat în limba engleză, precum şi ediţii pe casete audio. Anul 1983 aduce o nouă retehnologizare a liniei de producţie, fiind aduse utilaje performante din Suedia.
După 1990, „Electrecord” a intrat treptat în declin, o dată cu apariţia concurenţei şi cu încetăţenirea CD-urilor. În 1993 a început producţia de CD-uri, iar din 1994 s-a sistat producţia discurilor de vinil. Societatea s-a găsit în impas în jurul anului 1996, când producţia a stagnat din lipsă de cereri, însă doi ani mai târziu a fost salvată prin achiziţionara utilajelor sale de către o societate britanică contra sumei de 40.000$ şi prin vinderea clădirii în care se afla fabrica. Cu aceşti bani a fost cumpărat un studio de înregistrări performant. Ulterior acestei schimbări, activitatea societăţii s-a reprofilat pe reeditări şi înregistrări. CD-urile produse sunt multiplicate în România, Ungaria sau Anglia. Astăzi, tirajul lunar al CD-urilor nu depăşeşte câteva mii de copii. În 2002, „Electrecord” a avut o cifră de afaceri de 2,16 milioane RON şi un profit brut de 105.000 RON. În 2003, angajaţii societăţii au preluat de la stat pachetul majoritar de acţiuni „Electrecord” (59,76%).
Semnificaţia codurilor Electrecord
Iniţial, discurile purtau doar o serie şi un număr de ordine. Seria avea trei litere (ECC, ECD, ECE, EDA, EDC, EDD, EPE, EXE etc.), prima literă semnificând „Electrecord” iar ultimele două categoria din care făcea parte producţia (spre exemplu EPE — populară, EDC — EP-uri cu operă, muzică uşoară, rock, EDE - LP-uri rock, jazz, ECE — simfonică, deşi nu se respecta întotdeauna încadrarea). Ulterior, în faţa seriei au apărut indicaţii despre turaţie (de exemplu 45-EDC 10.006 indica o turaţie de 45 rpm iar lipsa numărului presupunea turaţia implicită de 33⅓ rpm) şi mai apoi despre numărul de canale şi compatibilitata cu aparatele de redare mai vechi (ST — stereo, STM — stereo compatibil mono).
Casetele au primit codul MC, pentru cele monofonice şi STC pentru cele stereofonice, urmat de un număr de ordine.
CD-urile au adoptat seria EDC, urmată de numărul de ordine.
Directorii Electrecordului
- Nathan Mischonzniki
- Nestor Gheorghiu
- Teodor Carţiş
- Grigore Petreanu
- Cornelia Andreescu
Note
- ↑ Potrivit Corneliei Andreescu, directorul S.C. „Electrecord” S.A.
Bibliografie
- Elian, Edgar, Discul, Editura Muzicală, Bucureşti, 1964.
- Mucica, Teodor şi Perovici, Minodora, Universul mijloacelor audiovizuale. Mică enciclopedie pentru tineret, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.